Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Fănică Tofan.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care, dacă permitem răului să intre în sufletul nostru, acesta ne schimonosește și ne transformă viața:

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite se numește așa pentru că Sfânta Împărtășanie - care este cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni-l face nouă oamenilor – este pregătită cu o duminică înainte.

Această Liturghie are o rânduială atipică pentru că, conform tradiției Bisericii noastre, se săvârșește la ceas de seară. Cei care pot și le permite sănătatea, după o zi de post negru, cu spovedanie, se pot împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului. În cadrul acestei slujbe sunt rânduite două citiri biblice, din Facere și din Pildele lui Solomon.

Într-una din stihirile din cadrul slujbei, ni se spune că «cel care păcătuiește, se duce în țara răutății, într-o țară îndepărtată, se îmbracă în haina rușinii», pentru că pierde harul dumnezeiesc.

Ori de câte ori săvârșim răul, ne înstrăinăm, atât de noi înșine, de firea noastră, de firescul pe care Dumnezeu l-a așezat în noi, cât și de cei din jurul nostru.

Omul răutăcios nu se mai recunoaște pe sine însuși, nu mai este întru ale sale, întru cele în care este obișnuit. Toți ne cunoaștem într-un anumit fel, ne cunoaștem sufletul. Când suntem răi, ne înstrăinăm de noi înșine și nu ne mai recunoaștem în ceea ce facem.

Răutatea ne schimonosește, ne face urâți sufletește. Nu mai suntem întru ale noastre. Parcă am fi ca niște străini care se comportă într-o manieră nedemnă, de care și nouă ne va fi rușine atunci când ne revenim în sine și ne dăm seama de răutățile făcute.

Conștiința ne dezvăluie faptul că nu am făcut ceva conform cu ceea ce Domnul ne cere și i cu ceea ce simțim noi că ar fi natural să facem.

Răul este o realitate nenaturală, nefirească. Este ca un corp străin care intră în sufletul nostru și creează foarte multă tulburare.

Un om rău nu este un om liniștit. Se chinuie pe sine însuși. Este bolnav. Este o mare pacoste și pentru cei din jurul său. Suportăm foarte greu un om rău. Ne trebuie răbdare, îngăduință și putere de a nu ne lăsa afectați de răul ce îl îndreaptă spre noi.

Așa cum, atunci când decidem să trăim într-o țară străină, ne este dor de cei de acasă, la fel, când păcătuim și lăsăm să intre răul în noi, începem să trăim ca niște oameni străini. Începe să ne fie dor de lucrurile frumoase și bune pe care le-am făcut.

De asemenea, Preasfinția Sa a amintit de dorința ființială a omului, de a fi iubit, indiferent de modul în care se manifestă față de cei din jur:

Tot în această stihiră ni se spune că omul care face răul și trăiește ca într-o țară îndepărtată, «se îmbracă în haina rușinii și îi este foame de faptele bune». Făcând răul, își dă seama că îi lipsește binele. Înfometează după a face o faptă bună.

În adâncul inimii sale, un om care urăște simte o sete după iubire și recunoaște, în fața propriei conștiințe, că vrea să fie iubit, chiar dacă împrăștie în jur răutate. La fel, când facem răul, se trezește în noi setea de a săvârși binele.

Perioada Postului Mare ne ajută să ne revenim în sine, să nu mai trăim ca niște străini față de noi și față de cei din jur, ci să simțim starea de firesc și de căldură a sufletului.

Cât de frumos este omul care împrăștie, în jurul său, bunătate, dragoste, atenție și răbdare. Un asemenea om ne este drag. Într-un limbaj popular spunem: «omul bun este ca pâinea caldă». Ne vine să îl luăm în inima noastră, căci ne dă o stare de bine și de multă așezare interioară.

Dumnezeu nu vine într-o inimă în care este zgomot, zarvă. El vine într-o inimă în care este multă pace. Domnul iubește pacea și așezarea omului.