Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la atmosfera de îndoială amestecată cu credință, în care trăiau apostolii și femeile mironosițe imediat după evenimentele din Vinerea Mare:

Răstimpul dintre Duminica Învierii și Duminica Tomii este unul de pendulație între asumarea adevărului Învierii și îndoiala față de acest eveniment unic din istoria umanității.

Apostolii și femeile mironosițe au fost puși în fața unei realități covârșitoare, surprinzătoare și de neașteptat. În sufletele lor era încă foarte vie durerea și suferința pricinuite de răstignirea lui Hristos în Vinerea Mare.

Majoritatea dintre ei au uitat ce le promisese Hristos, că după ce va fi răstignit, calomniat, batjocorit disprețuit de către cei rău voitori și ingrați, El va învia a treia zi. Niciunul nu mai avea în minte acea făgăduință.

Femeile mironosițe, când s-au dus duminica dimineață la mormânt, pentru a împlini datina iudaică de a-L îmbălsăma pe Cel mort, s-au trezit în fața unui mormânt plin de lumină, cu un înger înăuntru, care le-a vestit că Hristos, Cel care a fost răstignit, a înviat. Să  nu-L mai caute printre cei morți pentru că El este viu, a biruit moartea, a biruit întunericul păcatului.

Toată săptămâna luminată este una de frământare, de preocupare în a înțelege ce înseamnă Învierea.

Pericopa evanghelică citită în duminica dedicată Sfântului Apostol Toma lămurește că Hristos Cel răstignit în Vinerea Mare este același cu Cel pe care ucenicii Îl văd în Duminica Învierii și la opt zile după aceasta. Atunci, El intră prin ușile încuiate și îi întâmpină cu salutul «Pace vouă» – celor care au sufletele pline de frică, de cutremur, de îndoială și de ezitare.

Trupul lui Hristos, prin Înviere, a devenit un trup luminos, transparentizat, plin de energiile necreate. A rămas în continuare cu trupul luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, însă un trup independent de cele materiale. Hristos a covârșit cele materiale, prin Înviere, spiritualizându-le.

Toma nu a fost prezent în Duminica Învierii. Ceilalți ucenici i-au spus: «noi L-am văzut pe Domnul înviat». Sfântul Apostol Toma, un om sincer, un om care dorea foarte mult să își limpezească credința în adevărul Învierii, de care auzise, a spus că «nu va crede până nu va pipăi el semnul cuielor și rana din coastă».

La o săptămână, Hristos intră, tot prin ușile încuiate, îl cheamă discret pe Toma și îi spune: «adu degetul tău încoace...». În urma acestei invitații, Toma exclamă: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»

Ce ne învață această pericopă evanghelică? Biserica nu vrea ca noi să ne trăim credința fără să o înțelegem.

De aceea  a fost rânduită citirea acestui pasaj evanghelic, în care unul dintre apostoli are curajul și sinceritatea extraordinară față de Hristos, cerându-I să îl încredințeze de adevărul Învierii.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că credința trebuie conjugată cu rațiunea. Apostolul Toma ne dă mărturie în acest sens:

Toma avea nevoie de certitudini. El nu a vrut să rămână la nivelul unei informații, extraordinare, că a înviat Hristos.

A vrut să trăiască el însuși bucuria experienței întâlnirii cu Hristos Cel înviat.

Toma ne învață, pe fiecare dintre noi, că este nevoie să fim sinceri când este vorba de credință. Avem vreo îndoială? Să căutăm să o rezolvăm. Să i-o spunem lui Hristos.

Domnul nu vrea ca credința noastră să fie decuplată de la rațiunea de a o înțelege. El nu vrea nici o rațiune autonomă de credință și de cele spirituale.

O credință fără rațiune duce, inevitabil, la bigotism, la fundamentalism, la trăirea ei în mod mecanic, fără aprofundare.

O rațiune fără credință sfârșește în totalitarism. Omului îi este smulsă dimensiunea vieții spirituale, reducându-l la statutul de simplă ființă biologică, un "morman de carne".

Biserica ne învață că este nevoie de credință conjugată cu rațiunea pentru a-i înțelege conținutul. Să pricepem ce înseamnă credința, ca în felul acesta să o trăim mai profund și să o putem și împărtăși celor din jur.

Tot Biserica ne învață și faptul că o rațiune fără credință este extrem de periculoasă.

Unii ne spun că suntem în Evul mediu, că acceptăm datele credinței fără un efort cognitiv, fără să le înțelegem. Adică am fi oameni care primim adevăruri gata pregătite, fără să le filtrăm, fără să le asumăm în viața noastră.

Cei care spun aceste lucruri denotă o lipsă crasă de cultură. În Evul mediu gânditorii, teologii, filosofii aveau tocmai această deviză: «credința este cea care caută să înțeleagă». Apostolul Toma și-a propus să înțeleagă adevărul Învierii.

Preasfinția Sa a vorbit despre certitudinile pe care omul contemporan vrea să își clădească viața, afirmând că , de multe ori, în spatele acestora se află frica:

Noi, oamenii secolului al XXI-lea, suntem ahtiați după certitudini. Avem nevoie de siguranță pe toate planurile.

Căutăm, cu foarte multă ardoare, certitudini pe plan social, pe plan economic, și chiar pe plan spiritual.

Aceste căutări ale omului postmodern au în spatele lor frica, iar nu dorința de cunoaștere mai profundă a ceea ce este în jur.

Frica este ca un motor care ne împinge spre a căuta, cu foarte multă fervoare, certitudini. Nu le vom găsi.

Lumea, prin structura ei, este relativă. Oricât de mult ne-am încrede în ceea ce ne oferă cunoașterea, nu vom dobândi niciodată o siguranță absolută, care să rezolve toate problemele cu care ne confruntăm.

Certitudinile căutate din frică transformă – după cum afirma un filosof - cunoașterea în putere, în dominare: cauți să îi subjugi pe cei din jurul tău și pentru a-ți exprima puterea față de cel de lângă tine.

Certitudinile care pornesc din dorința de a învăța ceva, de a aprofunda și de a da un plus de cunoaștere existenței noastre sunt cele care ne împlinesc ca oameni. O astfel de certitudine a căutat Apostolul Toma. El avea nevoie să își rezolve această îndoială. Pentru el, îndoiala a fost «moașa» credinței.

Să nu ne fie frică să ne îndoim. Să ne fie frică să nu spunem și să nu ne exteriorizăm îndoielile.

Dumnezeu nu ne «trage de urechi» dacă avem curajul de a-I spune că ne îndoim în credință, în anumite momente ale vieții noastre. Cât de gingaș s-a comportat Hristos față de Toma! I-a spus foarte simplu, fără să îl admonesteze: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea».

În Evanghelie nu ni se mai spune dacă a atins sau nu coasta lui Hristos. Toma a exclamat, așa de frumos: «Domnul meu și Dumnezeul meu!», pentru că Hristos Cel înviat a devenit o realitate personală a lui. Nu mai era un personaj despre care auzise de la ceilalți ucenici. Era o realitate asumată. Așa ne vrea Dumnezeu.

Lui Toma i s-a aplicat pe nedrept eticheta de necredincios. El nu a fost necredincios. Mai degrabă a fost nelămurit. Într-o traducere mai textuală din limba greacă, cuvintele lui Hristos «nu fi necredincios, ci credincios» înseamnă «nu deveni necredincios, să nu fi pe calea de a deveni necredincios».

«Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (Ioan 20, 27-28)

De asemenea Părintele Episcop Ignatie, a menționat complementaritatea care există între credință și știință:

Toma este un bun exemplu pentru noi toți. Să nu ne lăsăm fermecați de aspectul exterior al credinței și să acceptăm lucrurile în virtutea unei inerții, că așa am moștenit, fără să înțelegem de ce venim la biserică, de ce ne împărtășim.

Noi nu putem să epuizăm cu rațiunea cele care țin de dimensiunea spirituală a vieții noastre. Ele pot fi acceptate prin credință.

Niciodată știința nu va putea să ia locul credinței, dar nici credința nu va putea să ia locul științei.

Știința operează cu datele care țin de lumea aceasta, cu cele văzute. Ea este o binecuvântare de la Dumnezeu. Înțelepciunea și profesionalismul unui medic unui inventator, toate sunt de la Dumnezeu.

Nu avem cum să ne substituim științei, prin credință. Dacă am fi oameni desăvârșiți, sfinți, am putea spune că ceea ce nu rezolvă știința, rezolvă Dumnezeu.

Știința și credința nu se exclud una pe cealaltă. Dimpotrivă, sunt complementare.

Să nu îi credeți pe cei care spun că nu au nevoie de Dumnezeu, pentru că nu poate fi dovedit științific. Nu avem cum să Îl dovedim științific pe Dumnezeu, atâta timp cât este o Ființă spirituală și scapă observației omului de știință. Dumnezeu este dincolo de ceea ce ține de lumea aceasta.

Într-o poveste din perioada comunistă ni se spune că un tovarăș de la partid  a mers într-o sală de clasă și a încercat să îi convingă pe copilași de materialismul științific, că totul este materie și nu există nimic spiritual: «Vedeți banca aceasta? Da! Puteți pune mâna pe ea? Da! Deci ea există? Da. Intervine învățătorul  - iar această intervenție l-a costat libertatea, căci a făcut închisoare - și întreabă: Copii, voi vedeți mintea tovarășului? Nu! - răspund copii. Deci ea există? Nu! - au răspuns în cor copiii».

La inițiativa Părintelui Episcop Ignatie, biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” a Mănăstirii Pârvești intră într-un amplu proces de restaurare.

Unică în peisajul bisericilor de lemn din Episcopia Hușilor și nu numai, biserica are o vechime de peste 200 de ani, trecerea timpului afectând grav edificiul.

Demersurile sunt mai speciale, avându-se în vedere faptul că este vorba despre un monument istoric. În prezent, este aproape finalizată documentația tehnică, iar în perioada imediat următoare se dorește obținerea avizelor în vederea emiterii autorizației de construire.

De asemenea, un restaurator autorizat pentru monumentele istorice a început lucrările de conservare restaurare la catapeteasma bisericii.