Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși, coordonați de diaconul Vlad-Cosmin Mironescu.

După slujba de sfințire, Ierarhul Hușilor a explicat celor prezenți semnificațiile gesturilor liturgice care alcătuiesc această rânduială.

A urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium amenajat în fața sfântului locaș.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre chemarea pe care Hristos ne-o adresează de a căuta  esența lucrurilor. La început, Preasfinția Sa a descris contextul în care Domnul Hristos S-a întâlnit cu femeia samarineancă și mentalitățile vremii respective:

«Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie» (Ioan 4, 10)

Pericopa evanghelică ne relatează unul din cele mai frumoase dialoguri pe care le-a avut Iisus cu o femeie păcătoasă.

Hristos, Cel care a venit în această lume ca să îi mântuiască pe cei păcătoși, în drumurile Sale prin Țara Sfântă S-a gândit să meargă într-o zonă a Palestinei care era considerată de evrei a fi vrednică de tot blamul.

Iisus a încălcat orice fel de convenție nescrisă, statornicită de atâtea veacuri între evrei și samarineni. El a ales, în drumul Său din Iudeea în Galileea (din sudul Țării Sfinte, în nord), să treacă prin Samaria. Aceasta era o regiune pe care evreii o evitau. Preferau să facă un ocol, decât să treacă prin această zonă.

Samarinenii erau considerați, de către evrei, spurcați. Se spunea că apa luată de la un samarinean era mai spurcată decât sângele porcilor. În mentalitatea evreiască, porcul era considerat un animal necurat, nu consumau niciodată carnea sa.

Era o rivalitate între iudei și samarineni. Era interzis ca un evreu să stea de vorbă cu un samarinean. Dacă făcea acest lucru, era considerat întinat din punct de vedere spiritual. Samarinenii aveau o credință amestecată. Era o reminiscență din credința mozaică, dar și multe influențe păgâne. Aveau construit un templu pe Muntele Garizim – considerat un rival al templului din Ierusalim.

Acest templu a fost dărâmat, spre nemulțumirea și furia multor samarineni. Din acel moment s-a adâncit și mai mult dușmănia între ei și iudei. Mai mult decât atât, este consemnat în analele istoriei că samarinenii au aruncat în templul din Ierusalim carne spurcată, spre marea indignare a evreilor.

Acestea sunt doar câteva crâmpeie din contextul mentalității vremii respective despre cum se raportau evreii la samarineni. Iisus merge în acea zonă și încalcă toate convențiile, cel puțin din punct de vedere spiritual.

Ceasul al șaselea, coincide cu ora 12.00 de la amiază, când soarele ardea foarte tare. Era o căldură insuportabilă pentru acea regiune. El se așază la o fântână și așteaptă să vină cineva.

La un moment dat, se apropie o femeie samarineancă. Era ceva neobișnuit, deoarece, în mod normal, apa de la izvor era adusă seara, după ce se lăsa soarele și era mult mai confortabil.

Dacă vom arunca o privire în textele vechi-testamentare, vom vedea că femeile mergeau la izvor, la fântână, în miezul zilei, în momentul în care își propuneau să se căsătorească. Marii patriarhi biblici, Isaac, Iacov, au mers la o fântână, unde s-au întâlnit cu viitoarele lor soții, și au pus la cale începutul căsniciei lor. Ne dăm seama ce era în mintea Apostolilor când s-au întors și L-au văzut pe Iisus vorbind cu o femeie.

Un alt amănunt esențial pentru mentalitatea vremii respective: un bărbat nu avea voie să stea de vorbă cu o femeie, în public, mai mult de câteva minute. Pentru un bărbat, acest lucru era considerat ofensator. Dacă stătea mai mult de vorbă, era un indiciu că se pune la cale o căsătorie, că era ceva de natură sentimentală.

Iisus încalcă și această convenție. El stă de vorbă cu femeia samarineancă, evreu fiind. Aceasta, când i-a cerut să bea apă, Îi răspunde indignată: „de ce îmi ceri apă să bei, evreu fiind”? Recunoștea că este evreu după port și după accentul folosit.

Iisus încalcă toate aceste convenții pentru că urmărea vindecarea spirituală a acestei femei. Dorea să o ajute să gândească profund.

Ierarhul Hușilor a explicat dialogul dintre Hristos și această femeie samarineancă, insistând asupra chemării spre înțelegerea realităților vieții spirituale:

Nu este întâmplătoare întâlnirea cu această femeie, la ceasul al șaselea. Iisus, pe Cruce, când era răstignit, a spus un cuvânt, exact la același ceas, al șaselea: „Mi-e sete!”.

Iisus a venit în lume ca să dăruiască apa cea vie, spirituală, a Duhului Sfânt, celor însetați, și să ne ajute să gândim mai profund.

Iisus îi răspunde femeii samarinence, surprinsă de cererea Sa: „dacă ai fi știut Cine este în fața ta și nu ai fi luat lucrurile așa cum le vezi, la o privire superficială, ai fi înțeles că în fața ta este Dumnezeu și că am posibilitatea să îți dau apa cea vie. Nu ai mai fi însetat niciodată”. Femeia nu a înțeles ce i-a spus Hristos, așa cum și noi venim la biserică și nu pricepem ce se întâmplă la sfânta slujbă.

Curajoasă și inteligentă, ea Îi spune lui Hristos, Cel care vrea să o ridice la un alt nivel al discuției, pe un alt plan, superior: „Doamne, dar Tu nici măcar nu ai găleată, iar fântâna este adâncă, cum spui că îmi vei da apa cea vie?”

Când încercăm să explicăm cuiva ceva, iar acela nu reușește să prindă esența a ceea ce vrem să îi spunem, noi ne pierdem răbdarea și îl etichetăm pe cel din fața noastră. Hristos are o răbdare extraordinară.

El continuă, revenind la tema apei celei vii: „dacă tu ai ști că această apă este esențială pentru viața spirituală, ai cere ca să bei din această apă. Odată ce vei bea, din tine vor izvorî râuri de apă vie”. Adică, „dacă vei cere Duhul Sfânt în viața ta, vei deveni o persoană plină de lumină, nu vei mai înseta spiritual, nu vei mai înfometa, ci te vei hrăni cu aceasta”.

Prin acest dialog, Hristos ne invită să gândim lucrurile în profunzimea lor.

Noi folosim, în limba română, cuvântul „izvor”, însă în limba greacă, termenul este altul: „frear” – noi avem în limba română, de la acest cuvânt, termenul „pânză freatică”. Cu alte cuvinte, izvorul acela era pânza freatică - apa din adâncurile pământului, care este atât de curată, iar firicelele ei sunt ca niște vase comunicante.

Cu cât plonjăm mai mult într-o mare, într-un ocean, cu atât vom avea o vedere spectaculoasă a ceea ce este universul subacvatic, curat și limpede. La suprafață, apa nu mai are aceeași puritate ca cea din profunzime. Iisus vrea să ne aducă la o asemenea curăție, profunzime și autenticitate.

Totodată, Preasfinția Sa a exemplificat situațiile în care manifestăm superficialitate, atât în viața spirituală, cât și în cea socială:

Când suntem în preajma lui Hristos și intrăm în dialog cu El, întotdeauna să fim profunzi, să avem capacitatea de a capta ceea ce este esențial. Ne cere acest lucru celor care venim la biserică. Din păcate, nu reușim, rămânem la zona superficialului, ne oprim la partea exterioară a trăirii credinței noastre.

Câți nu sunt mai atenți la lumânarea pentru Împărtășanie, decât la Trupul și Sângele Domnului. Starea noastră lăuntrică ar trebui să fie una de smerenie, că ne apropiem de Sfântul Potir; să ne punem întrebarea dacă avem lumină în suflet. De asemenea, dacă sună telefonul, în timpul slujbei, suntem mai atenți la acela decât la slujbă, sau vorbim cu cel de lângă noi. Atunci pierdem harul slujbei. Care este semnul? Începem să ne plictisim. Când vrem să captăm profunzimile slujbei, atunci simțim că timpul trece foarte repede.

Atunci când stăm în preajma unui om pe care îl iubim, totul ne este foarte drag și am sta o veșnicie lângă acela. Dacă ne este antipatic și nu îl suportăm, atunci este cumplit dacă trebuie să stăm lângă acela. Clipele ni se par groaznice.

Hristos ne invită să fim oameni profunzi. Este foarte multă superficialitate în lumea în care trăim. Nu spun o noutate. Există o inversare a unor raporturi. Toți cred că au numai drepturi.

Copilul crede că are numai drepturi în fața învățătorului. Și în relația cu părinții, copiii au numai drepturi, încurajate prin anumite legi care le dau o turnură exagerată. Subalternul are numai drepturi în fața superiorului. Toți au numai drepturi, nu și responsabilități.

Așa se strică armonia și comuniunea de relație între părinți și copii, elevi și profesori sau la locul de muncă.

Vedem pe rețelele de socializare că cel care are curajul să își conteste șeful pare excepțional. Nu facem o pledoarie pentru a nu fi cinstiți sau corecți, însă când lucrurile se împing într-o anumită direcție, se strică armonia.

Nu mai reușim să fim profunzi. O ființă revoltată permanent, reacționară, nu este profundă. Și în politică este la fel.

Cu cât urlă cineva mai mult și face scandal peste tot, ne putem da seama că acel om nu este serios. Nu îl interesează bunul mers al țării, ci altceva: ratingul, populismul.

Este plină țara de reacționari, care fac scandal permanent, însă nu conving că sunt oameni profunzi. Dimpotrivă, arată că sunt superficiali și tratează lucrurile neacordându-le importanța necesară și neavând înțelepciunea cuvenită.

Când cineva ocupă o funcție publică, de aici decurg și responsabilități, nu numai drepturi. Responsabilitățile față de cei care i-au ales sunt imense. Acelea ar trebui să fie prioritare, iar nu drepturile care pot decurge din funcția deținută.

Să căutăm întotdeauna esența lucrurilor. Cu cât descoperim esențialul dintr-un eveniment sau dintr-o trăire, rămânem fără cuvinte. Când iubim pe cineva foarte mult, sau avem o bucurie imensă, care ne surprinde și ne copleșește, nu mai avem cuvinte - suntem deja în inima esențialului. Când suntem în inima esențialului, cuvintele dispar.

Când venim la Liturghie, ar trebui să căutăm profunzimea trăirii credinței ortodoxe, în tot ceea ce facem.

Rostul Liturghiei nu este de a da o lumânare și un pomelnic, ci să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, să Îl primim pe Hristos în viața noastră. Dacă nu ne-am pregătit, să avem o durere în suflet. Sfânta Liturghie este o masă, venim să ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Hristos. Noi refuzăm această chemare. Dumnezeu ne cheamă la masă, să ne împărtășim cu El, iar noi refuzăm.

În semn de apreciere pentru activitatea pastorală de până acum, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru sachelar pe părintele paroh Alexandru Poșteanu și a oferit distincții de vrednicie celor care s-au implicat în restaurarea locașului de cult.