„Minunatul Mitropolit de Liban, Georges Khdor: «Spune-mi ce gândeşti despre femeie, ca să-ţi spun cine eşti». Nu e o găselniţă, ci o observaţie de o profunzime extraordinară”[1] 

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Cuvios cin monahal, 

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Hristos a înviat!

În această noapte sfântă, plină de liniştea credinţei şi de lumina bucuriei, retrăim experienţa profundă a femeilor mironosiţe care primesc ca un fulger năprasnic, în mijlocul întunericului deznădejdii, harul luminos al întâlnirii cu Iisus cel înviat. Acesta le întâmpină pe cele „cuprinse de frică şi uimire” (Marcu 16, 8) cu îndemnurile „bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9) şi „nu vă temeţi” (Matei 28, 10), îndemnuri care străbat veacurile şi dizolvă starea omului înghiţit de suferinţă şi necredinţă. 

Într-o lume care parcă se încăpăţânează să îşi scrie propria cronică a disperării şi să manifeste o credinţă ghemuită în spaime şi frici, avem certitudinea că duhul Învierii este singura realitate capabilă să repare aceste dezechilibre existenţiale şi să ne vindece de neaşezarea spirituală atât de prezentă în societatea de astăzi. 

Acestea sunt darurile lui Hristos cel înviat pe care le împărtăşeşte în mod direct şi personal femeilor mironosiţe: prezenţa de neuitat a Mirelui ceresc Care desfiinţează orice distanţe instaurate de tulburarea păcatului; bucuria duhovnicească care topeşte fricile omului ţinut în chingile deznădejdii; şi „înnoirea firii omeneşti”, prin „replăsmuirea şi revenirea la viaţa cea fără de moarte” a lui Adam „care din pricina păcatului fusese înghiţit de moarte”[2]. 

Iubiţi credincioşi,

Nu este o pură întâmplare faptul că în inima celui mai mare eveniment din istoria umanităţii – Învierea Domnului – femeile mironosiţe ocupă un loc privilegiat. Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscutul părinte şi predicator al Antichităţii creştine, tâlcuieşte providenţial faptul că statutul spiritual şi social al femeii este completamente schimbat odată cu Învierea Domnului din morţi: „Uită-te cum şi Domnul, prin femei, binevesteşte ucenicilor! Domnul – lucru pe care l-am spus adeseori – ridică la cinste neamul cel mai dispreţuit, neamul femeiesc, îi dă bune nădejdi şi îi vindecă durerea”[3]. 

În timp ce Apostolii erau stăpâniţi de frică şi debusolare, în timpul scurs de la Răstignirea Domnului până în momentul încredinţării despre adevărul Învierii, fapt care i-a determinat să se izoleze de furia adversarilor lui Iisus, femeile mironosiţe sunt sălaşe ale focului iubirii neţărmurite faţă de Hristos, fapt care le ajută să îşi concretizeze coerenţa credincioşiei prin curajul de a se duce dis-de-dimineaţă la mormântul Domnului, pentru a îndeplini ritualul îmbălsămării trupului Celui răstignit în Vinerea Mare. În iubirea autentică şi curată nu există nicio ruptură în raportul dintre dorinţă şi posibilitate. Tot ceea ce pare de necrezut devine realitate: moartea este înghiţită de viaţă, frica transformată în curaj, tristeţea topită în bucurie şi întunericul risipit de puterea luminii pascale.

Dreptslăvitori creştini,

Cred că ar fi total greşit să interpretăm acest statut privilegiat al femeilor mironosiţe într-o cheie a ideologiei feministe. Din fericire, Biserica în experienţa ei biblică, dogmatică şi duhovnicească, de-a lungul veacurilor, nu a căzut în capcana ideologiei care instaurează o supremaţie a bărbatului faţă de femeie sau o impunere cu forţa a ideii artificiale de egalitate dintre cei doi. Bărbatul şi femeia fiind una prin Taina Nunţii, un singur trup, nu e nevoie să fie angajaţi, spiritual vorbind, în lupta pentru egalitate. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „egalitatea produce luptă”[4], conflict şi antagonisme superficiale. Dacă cei doi sunt una, lupta pentru egalitate devine inutilă şi îşi dovedeşte insuficienţa. Sfântul Apostol Pavel desluşeşte acest adevăr magistral în următoarele cuvinte: „Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica” (Efeseni 5, 28-29). În alt loc scrie: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 3-4). 

Oricâte derapaje ar putea să existe din partea unor slujitori sau credincioşi ai Bisericii în ceea ce priveşte anumite aspecte asupra raportului spiritual dintre bărbat şi femeie, tradiţia biblică şi patristică este extrem de explicită în a sublinia că tot ceea ce Dumnezeu a creat nu poate să fie marcat de conflict sau dominare păcătoasă. Bărbatul şi femeia sunt într-un raport de complementaritate, nu de competiţie păcătoasă şi de dominare a unuia asupra celuilalt. Ruptura acestei unităţi ontologice dintre bărbat şi femeie a apărut după săvârşirea păcatului originar, când cei doi, Adam şi Eva, se acuzau reciproc şi Îl acuzau implicit pe Dumnezeu. Atunci a fost momentul dezintegrării dintre cei doi şi a instaurării unei lupte de dominare a unuia asupra celuilalt. 

Aşa înţelegem că unde este păcat, acolo îşi găseşte loc şi dispreţul faţă de femeie sau bărbat, fragilizând uneori până la ruptură comuniunea dintre aceştia. De aceea, toate ideologiile de gen contemporane, feminismul sau manosfera, exprimă simptomul deteriorării morale a ceea ce Dumnezeu a rânduit ca armonie şi unitate între bărbat şi femeie. Aşa cum precizează un teolog contemporan, Anca Manolache: „Drama cuplului a început din interiorul lui (...). Este evident că în dezordinea ce ia locul rânduielii puse de Dumnezeu şi raportul bărbat-femeie se corupe (...). Raporturile dintre cei doi încep să aibă trăsături antagoniste: caracteristica lor este dominarea bărbatului asupra femeii şi dependenţa femeii de bărbat. «Rolul de cap atribuit bărbatului s-a degradat în forţă de aservire; iubirea ajutorului asemenea lui s-a degradat în dorinţă»”[5].  

Este profund inadecvat să ne fundamentăm unele interpretări misoginiste despre statutul femeii în Biserică prin recursul la evenimente sau pasaje biblice. De parcă Dumnezeu ar fi creat ceva nedemn şi spurcat. 

O privire atentă şi o înţelegere dreaptă asupra unor pasaje biblice invocate în direcţia unei desconsiderări sau a unui dispreţ faţă de femeie ne vor ajuta să ne lămurim că suntem pe o cale greşită.

Sfânta Scriptură precizează că „Dumnezeu l-a făcut pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; i-a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1, 27)[6]. Astfel, prin termenul „om” se are în vedere fiinţa umană în general[7] – redat în ebraică prin termenul „adam”, iar în limba greacă prin „anthropos” – , creată cu potenţialitatea primită de la Dumnezeu ca ulterior să devină bărbat şi femeie, fără a crede că „Eva ar fi fost făcută, ci întrucât exista în coasta lui Adam şi coexista împreună cu el”[8]. Pe cale de consecinţă, întreaga natură umană, diferenţiată ulterior în bărbat şi femeie, este creată după chipul lui Dumnezeu, nemaiputându-se susţine interpretarea pe care o considerăm eronată că doar bărbatul s-a învrednicit de această demnitate. Sfântul Vasile cel Mare este extrem de limpede în acest sens, atunci când scrie că „şi femeia are calitatea de a fi fost creată după chipul lui Dumnezeu, ca şi bărbatul. În acelaşi chip, naturile lor au aceeaşi demnitate, virtuţile sunt egale, aceleaşi cununile şi osândele asemănătoare. Să nu zică femeia: «sunt slabă». Slăbiciunea este a cărnii, puterea se află în suflet. Aşadar, de vreme ce chipul lui Dumnezeu presupune existenţa unei demnităţi egale, urmează că bărbatul şi femeia vor avea aceeaşi demnitate, atât în privinţa virtuţii, cât şi în împlinirea faptelor bune”[9]. 

În lumina celor de mai sus, vom înţelege că nimic din tot ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi tratat cu dispreţ şi desconsiderare. Nimeni nu poate fi considerat inferior celuilalt, nici bărbatul faţă de femeie, nici femeia faţă de bărbat, aşa cum, din păcate, este percepută femeia în islam sau în gândirea iudaică[10]. Amândoi sunt complementari. Sfântul Apostol Pavel grăieşte atât de elocvent în acest sens: „Nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (I Corinteni 11, 11-12).

Inclusiv crearea Evei din coasta lui Adam ne relevă ceva atât de măreţ şi de frumos. Când Dumnezeu spune că „nu este bine să fie omul singur, să îi facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), acest lucru nu implică nicidecum faptul că femeia ar fi inferioară bărbatului. În limba ebraică substantivul „ajutor” este redat prin termenul „ezer”, care „este utilizat, într-o manieră exclusivă, în alte locuri din Vechiul Testament pentru a-L desemna pe Dumnezeu”[11]. Adică, femeia este pentru bărbat ceea ce este Dumnezeu pentru orice credincios. Este darul frumos şi indispensabil al lui Dumnezeu pentru bărbat. Este cea care îi dă cea mai autentică şi consistentă valoare bărbatului. 

Mai mult, „coasta” luată din Adam este deja „materie rafinată”[12], după ce primul om a fost creat din ţărână. În mentalitatea ebraică „coasta lui Adam vrea să spună prieten intim, celălalt sine, cu care te aduni pentru a crea o comunitate liberă şi necesară, aşteptând de la el ceea ce nu poţi obţine de la tine însuţi şi vice-versa”[13]. De aceea, răspunderea călcării poruncii lui Dumnezeu, în virtutea acestei unităţi şi comuniuni profunde, le aparţine amândurora, lui Adam şi Evei. Păcatul originar este opera amândurora şi nu avem temei să afirmăm că dacă nu ar fi păcătuit Eva, nu ar fi păcătuit şi Adam. Este inutil şi total neduhovniceşte să cuantificăm partea de răspundere care revine fiecăruia în parte, făcând învinuiri selective. Exact aşa cum Eva, nefiind încă creată, ştia de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, la fel, în virtutea unităţii de natură şi a comuniunii profunde dintre ei, când a căzut Eva, de fapt a căzut şi Adam, atâta timp cât acesta a acceptat oferta păcatului fără nicio împotrivire. Pe cale de consecinţă, nu există nicio anterioritate morală imputată femeii în ceea ce priveşte păcatul originar, ci este o concomitenţă spirituală a săvârşirii acestuia de către cei doi, care erau una. Însuşi Apostolul Pavel, făcându-se ecoul semnificaţiei sensului biblic al termenului „om” care reprezintă umanitatea în general, afirmă acest lucru: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (I Corinteni 5, 12).  

Iubiţi credincioşi,   

Având în fundal cele precizate până acum, putem spune cu suficientă tărie că în Hristos cel înviat femeia capătă un statut de demnitate şi cinstire echivalent cu al bărbatului şi cu nimic mai prejos decât acesta. Nimic nu poate fi considerat întinat sau inferior în constituţia ei spirituală şi biologică, în nicio perioadă a vieţii ei. Nici măcar mult invocata perioadă lunară nu poate fi subiect de discuţie despre impuritatea acesteia[14]. Dacă am gândi altfel, implicit Îl vom acuza pe Dumnezeu, considerându-L pricinuitorul acestei aşa-zise stări de impuritate, de vreme ce El este cel care a creat-o în acest fel. Uneori uităm sau ignorăm în mod premeditat faptul că sângele lui Hristos, primit de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, aşa cum ne încredinţează de acest lucru Sfântul Ioan Evanghelistul, este cel care înnoieşte firea umană: „dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele Lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (I Ioan 1, 7).

Cu atât mai puţin poate fi susţinută consideraţia blasfemiatoare că femeia după ce naşte este necurată, contaminându-i cu această impuritate şi pe membrii familiei. Nu putem înţelege această mentalitate decât ca insensibilitate şi desconsiderare atât pentru femeie care ne face cel mai de preţ dar, aducând un prunc pe lume, cât şi faţă de nevinovăţia atât de intrinsec legată de copii. Cu asemenea mentalitate, în mod cert riscăm să pângărim frumuseţea darului vieţii şi nevinovăţia pruncului[15]. 

Legat de toate acestea, Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte aşa: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este” (Romani 14, 14). Sau cuvintele acelui glas din cer, care îi spulberă nedumerirea Sfântului Apostol Petru în ceea ce priveşte gândirea eronată de a crede că este ceva spurcat din cele pe care Dumnezeu le-a creat: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate” (Fapte 10, 15).

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul cel înviat, 

Ţinând cont de cele evidenţiate, în lumina Învierii lui Hristos, putem concluziona că „femeia rămâne maxima frumuseţe din tot ceea ce a creat Dumnezeu. Nimic nu o poate întrece. Este puntea şi poarta care ni se oferă spre a păşi în nemurire (...). Este frumuseţea iubitoare revărsată de Dumnezeu peste lume”[16]. 

De aceea, începând cu evenimentul istoric al Învierii Domnului, retrăit tainic şi plenar în Biserica lui Hristos, orice femeie devine receptacol al bucuriei şi luminii dumnezeieşti. Este păcat de moarte şi sfidare a evidenţei să stingem această bucurie sau lumină prin lipsa noastră de iubire şi de atenţie faţă de ea.

Vă doresc sărbători cu lumină, cu bucurie, linişte şi multă iubire în toate casele şi în toate familiile. 

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat]

Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor