După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea locașului de cult.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre roadele dialogului dintre femeia samarineancă și Domnul Hristos:

«Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie» (Ioan 4, 10)

Este unul dintre cele mai frumoase dialoguri pe care Hristos, Dumnezeu-Omul l-a avut cu o femeie samarineancă. Întreg cadrul desfășurării acestui dialog este unul deosebit.

Hristos decide, în drumul Său, să treacă prin Samaria. Samarinenii erau considerați un fel de paria, atât din punct de vedere etnic, cât și religios. Domnul se apropie de o fântână unde găsește o femeie samarineancă, care, după obiceiul zilnic, își aducea apă. Era o zi toridă.

Hristos îi cere acestei femei samarinence să îi dea apă să bea. Din acest punct, începe cel mai frumos dialog. Femeia samarineancă se dovedește a fi extrem de spontană, nu are niciun fel de prejudecată său inhibiție în a fi deschisă și a-I spune lui Hristos Domnul, Străinului, ceea ce ea știe cel mai bine. Așa ne vrea Dumnezeu, să fim spontani, să ne lăsăm sufletul să curgă în povestea pe care vrea să i-o spună Domnului.

Să nu căutăm să părem ceea ce nu suntem, să ne mascăm, ci să Îi împărtășim Domnului exact ceea ce simțim.

Domnul Hristos, în delicatețea Sa - așa cum se raportează întotdeauna Dumnezeu față de noi -, are răbdare, nu o tratează cu superioritate, din dorința de a o determina, în grabă, să o convingă de cele pe care vrea să i le împărtășească.

Noi nu mai avem răbdare când intrăm în dialog cu cineva, iar acea persoană gândește diferit față de noi, în contrast cu mentalitatea noastră. Nu avem zăbava necesară, ne tulburăm, pentru că am vrea ca acela să priceapă, din prima secundă, tot ceea ce vrem să îi împărtășim.

Hristos este așa de gingaș, încât are răbdarea să o înțeleagă pe această femeie samarineancă, care nu avea capacitatea de a se ridica la profunzimea cuvintelor pe care voia să i le împărtășească.

Când noi suntem spontani și sinceri, ajungem, vrând-nevrând, să ne descoperim adevărata identitate, așa cum suntem noi. Chiar dacă avem un licăr de conștiință a ceea ce se petrece în viața noastră, este nevoie de cineva care să ne pună în fața unei realități, ca să ne descoperim, să ne vedem exact așa cum suntem, încât să nu ne mai putem contesta sau avea impulsul de apărea ceea ce nu suntem.

Femeia îl întreabă pe Hristos cum de stă de vorbă cu ea, el fiind iudeu. În mentalitatea vremii respective, un rabin, un învățător al Legii, nu avea voie să stea de vorbă cu o femeie în public, cu atât mai puțin cu o samarineancă. Conform învățăturii rabinice, apa pe care o dădea un samarinean unui evreu era mai necurată decât carnea porcilor (carne interzisă pentru evrei, conform legii mozaice).

Hristos duce cursul acestui dialog în direcția pe care o voia. El îi spune: „dacă ai fi știut Cine sunt Eu, ai fi cerut să îți dau să bei, iar Eu ți-aș fi dat apa cea vie”. Probabil că atunci când Hristos a folosit sintagma „apa cea vie”, femeia samarineancă s-a gândit la izvoare, la pânza freatică. Hristos avea în vedere harul lui Dumnezeu, pe care, dacă omul îl primește, oricât de însetat sau înfometat ar fi, nu mai flămânzește și nu mai însetează niciodată, căci Domnul îi dă cele ce are nevoie.

În spontaneitatea ei, femeia îi spune „Doamne, nici măcar nu ai găleată, iar fântâna este adâncă”. În limba greacă, termenul folosit aici pentru „fântână” se traduce la noi cu „pânza freatică”. Femeia continuă, ironic: „nu cumva te crezi mai mare decât patriarhul Iacov”? Hristos, cu aceeași seninătate și calm extraordinar, cu o blândețe deosebită, îi spune că „apa de care ești atât de legată, în sensul ei material, oricine o va bea, va înseta, însă dacă vei bea apa pe care ți-o voi da Eu, nu vei mai înseta”. Așa cum suntem noi, oamenii, foarte pragmatici, materialiști, căutând mereu confortul, femeia îi răspunde că vrea acea apă, pentru a nu mai face zilnic drumul la fântână.

Preasfinția Sa a afirmat că convertirea femeii samarinence intervine în momentul în care realizează cu Cine stă de vorbă:

După acest moment intervine un amănunt care o zguduie din temelie pe această femeie: Cine este Cel din fața ei și cine este ea cu adevărat. Nu avea până atunci percepția Cine este Cel care dialoghează cu ea.

Nu este întâmplătoare mențiunea că Hristos s-a întâlnit cu această femeie la ceasul al șaselea. Conform tradiției Bisericii noastre, Eva l-a îndemnat pe Adam să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, în ceasul al șaselea, în arșița zilei – așa este păcatul, arde sufletul omului, îl dogorește și îl usucă.

De data aceasta, Hristos, Noul Adam, stă de vorbă cu o femeie păcătoasă, căreia îi spune, deschis, că trăiește în desfrânare. Îi spune să se ducă la bărbatul său și să îl cheme, iar femeia recunoaște că cel cu care trăiește nu îi este bărbat.

Este punctul declanșator, în care femeia și-a dat seama că în fața ei nu este un simplu om, ci un profet care putea să citească ceea ce ea ascundea cel mai mult, de care îi era rușine cel mai mult. Nu am vrea să devină public ceea ce ține de intimitatea noastră și să „ciugulească” toată lumea, ca să ne calomnieze și să ne batjocorească. De la spontaneitatea ei, femeia ajunge să își descopere identitatea sa păcătoasă, în raport cu Hristos, Cel care este desăvârșit. Dialogul are o finalitate minunată, încât ea se convertește și este convinsă că Cel din fața ei nu e un simplu om, ci Mesia.

Domnul îi răspunde acesteia, în momentul în care ea îl numește proroc, și că ea îl așteaptă pe Mesia, că „Eu sunt!”.

Acest „Eu sunt!” l-a folosit Dumnezeu când s-a întâlnit cu Moise și acesta dorea să Îl vadă; Domnul Îi răspunde „Eu sunt Cel ce sunt”.

Pasajul evanghelic ne pune spre asumare și reflecție cum să dialogăm. Din păcate, trăim într-o societate care a abdicat de la arta dialogului, atât în ceea ce privește conținutul, cât și în ceea ce privește respectul față de interlocutor.

Hristos are răbdare și o delicatețe aparte, nu-și pierde cumpătul, nici blândețea, pentru că nu are prejudecăți.

În schimb, când noi stăm de vorbă cu cineva, sunt prioritare prejudecățile pe care le avem față de acela. Noi deja ne antepronunțăm, nu-l lăsăm să ne împărtășească gândul lui, modul cum înțelege lucrurile, semnificațiile pe care le dă unor situații.

Nu avem răbdare, ne năpustim asupra omului și credem că știm deja intențiile cu care el s-a comportat într-un anume fel. Dacă cumva ne deranjează ceva, nici măcar nu-l mai ascultăm, îl reducem la tăcere.

Mintea noastră este plină de prejudecăți și am pierdut arta dialogului. Un om care are noblețe este un aristrocrat în sensul cel mai frumos al cuvântului, are răbdare să îl asculte și pe cel care are o altă părere - este la un alt nivel de înțelegere a lucrurilor. Fără atac la persoană.

Dacă privim interviurile sau dezbaterile, cele mai multe sfârșesc prin atac la persoană și jigniri, dacă cineva îndrăznește să își exprime un punct de vedere diferit față de cel al unuia care se consideră pe sine că le cunoaște pe toate.

Să nu punem paravane, în dialogurile noastre, atunci când ceva nu ne convine.