În cuvântul adresat cu acest prilej, Ierahul Hușilor a vorbit despre timpul sărbătoare, care este opusul timpului divertisment:

„Să facem ucenicia libertății noastre și așa vom face ucenicia iubirii, căci și pentru a iubi este nevoie de timp” (Părintele Dumitru Stăniloae)

Vă aduc în atenție o realitate banală – timpul trece așa de repede. Nu reușim să îi facem față, să îl gestionăm cât mai adecvat. Am vrea să descoperim un mijloc prin care să reușim să trăim timpul așa cum se cuvine. Simțim că ne strivește în multe momente din viața noastră; realizăm, în toată deplinătatea cuvântului, că suntem efemeri; constatăm că timpul acela frumos, încărcat de semnificații, ni se pare așa de scurt.

Nu reușim să gestionăm timpul așa cum se cuvine, din cauza faptului că suntem acaparați și aproape hipnotizați de timpul divertisment. Acestuia i-aș opune timpul sărbătoare.

Timpul divertisment ne exteriorizează și ne risipește foarte mult, în ciuda faptului că ne bucurăm de acesta și îl încuviințăm în viața noastră.

Există o adevărată cultură a divertismentului, care merge până la a fi considerată o religie a divertismentului.

Divertismentul în sine ne poate oferi o anumită formă de libertate, de expansiune, însă constatăm că aceste momente nu ne dau cu adevărat sens vieții. Mai degrabă am spune că după un timp impregnat de divertisment, nu ne alegem cu absolut nimic.

În opoziție cu timpul divertisment este timpul sărbătorii. Acesta nu înseamnă odihnă sau o formă de lene fizică, după cum gândesc unii din cei care nu au o anumită sensibilitate față de sărbătoare.

Dimpotrivă, timpul sărbătorii ne ajută să ne redescoperim pe noi înșine, să ne interiorizăm.

Ceea ce ajută cel mai mult să trăim acest timp, chiar și când nu este sărbătoare, este iubirea.

Când ne aflăm în preajma unui om pe care îl iubim în mod deosebit, nu vom spune niciodată că timpul petrecut lângă această persoană a fost plin de divertisment. Spunem, mai degrabă, că a fost un timp sărbătoare, un timp minune, un timp înveșnicit. Nu mai realizăm clipele care trec în compania persoanei pe care o iubim. Orice gest, orice atitudine, mimica feței, mentalitatea, sunt cele pe care le îndrăgim atât de mult, încât nu am vrea să fim smulși din această ambianță. Este timpul sărbătoare, timpul minune, pe care îl trăim în biserică.

Inevitabil, viața noastră, în alcătuirea ei, are momente în care timpul este presant, ca niște picături de plumb pe inima noastră, mai ales în momentele de încercare, de suferință, de neiubire, de răutate și de fărâmițare interioară. Vom putea transfigura un asemenea timp care ne răvășește, doar umplându-l de iubire, de bunătate și de foarte multă lumină.

Să ne închipuim că ne trezim într-o dimineață și suntem atrași, ca un magnet, de lumina soarelui. Ieșim din cameră și încercăm să ne cufundăm chipul în acea lumină. Rămânem cu chipul plin de lumină, desfătându-ne de ceea ce ne oferă lumina soarelui. Este o stare așa de frumoasă și de puternică încât aproape avem impresia că lumina intră în noi, și ne încarcă sufletește, de energie.

Așa putem trăi timpul sărbătorii, timpul minune, care este în opoziție cu timpul divertisment. În prezența lui Dumnezeu, care este pacea absolută, liniștea absolută, iubirea absolută, nu putem să ne simțim decât bine.

Unul din intelectualii țării noastre, din perioada interbelică, Vasile Băncilă, a scris o carte intitulată „Duhul sărbătorii”. Aici a dat una din cele mai minunate definiții a ceea ce înseamnă sărbătoare:

„În timpul sărbătorii, creștinul simte pământul boltindu-se spre cer, sau i se pare că înregistrează largi palpitări spirituale. În sărbătoare, orice obiect sau fragment de realitate are semnificație, nu mai e nimic opac, nicio soluție de continuitate, totul participă la bucuria sărbătorii.

Sentimentul densității, al plenitudinii existenței, se unește cu acela al degajării ei de gravitatea telurică și de cantonare locală. Creștinul simte sărbătoarea ca pe victorie continuă, liniștită, calmă, ca pe o trecere pe sub arcul de triumf al cosmosului, în bună tovărășie cu geniile bune ale existenței, și sub raza paternă a divinității.

Sărbătoarea e sentimentul comuniunii depline cu oamenii, societatea sau cosmosul, cu realitatea în general, fiind pe desupra și sentimentul unei anumite regăsiri a sinelui, fără contradicții, fără nicun fel de artificialități, fără limite și fără niciun fel de mizerii. Este sentimentul luminos al împărtășirii tuturor din același sens.”

Așa să ne dorim cu toții, ca Dumnezeu să ne ajute ca clipele și anii pe care ni le dăruiește, să le trăim ca pe o sărbătoare, ca pe o formă de interiorizare și de împodobire a inimii cu bunătate, cu lumină și cu foarte multă înțelepciune.

Anul Nou în care am intrat să fie plin de foarte multă iubire, de multă îngăduință și de înțelegere, care poate deveni posibilă atunci când extirpăm mândria și răutatea. Dacă vom reuși să facem această extirpare a răutății din noi, timpul va deveni sărbătoare, atât în familie cât și în societate.

Domnul să transforme timpul pus în fața noastră în timp al sărbătorii!