Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Ciprian Apopei.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la modul cum patimile pot imobiliza sufletește pe om:

«Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat. El va muri în păcatele lui şi de mulţimea nebuniei lui va pieri» (Pildele lui Solomon 5, 22-23)

În perioada Postului Mare, în zilele de luni până vineri, se săvârșește o slujbă specifică acestei perioade, numită Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. În cadrul acestei slujbe, Biserica a rânduit să fie două citiri biblice. Prima dintre ele este din Cartea Facerii, pentru că, în primele veacuri creștine, cei care își exprimau dorinţa de a fi botezaţi în Hristos, participau la o serie de cateheze, susţinute de către episcop, cateheze care erau tâlcuiri din Cartea Facerii.

A doua este Pildele lui Solomon, o carte cu un conţinut sapienţial, adică cu un conţinut de învăţături morale (duhovnicești) practice, pentru viaţa noastră.

În versetul pus drept motto, ni se vorbește despre omul care păcătuiește, care nu are niciun fel de lege. Așa înțelegem sintagma liturgică „om fără de lege”,  pe care o auzim foarte des în slujbele Bisericii noastre (în Psalmul 50 – „am săvârșit fărădelege” – adică am păcătuit, fără să am niciun fel de lege, niciun fel de rânduială, „am neglijat poruncile Tale”).

Aceste fărădelegi (păcate) sunt cele care nu ne lasă să fim oameni liberi – suntem prizonierii propriilor noastre patimi (vicii). Fiecare dintre noi știm ce luptă lăuntrică ducem cu patimile pe care resimţim că ne împovărează cel mai mult sufletul.

Viciul (patima) conţine un paradox – pe de o parte, ne place, dar, în același timp, simţim că strecoară în inima noastră multă neliniște, multă suferinţă și fragmentare interioară. 

Mai mult decât atât, când suntem stăpâniţi de câte o patimă, noi nu mai suntem liberi. De aceea, autorul cărţii „Pildele lui Solomon”, folosește această exprimare plastică, pentru cel care este în fărădelege – „funiile păcatului îl înfășoară”.

Dacă am face un mic efort de imaginaţie, și ne-am gândi ce înseamnă un om legat și înfășurat, de o parte și de alta a trupului său, cu niște funii, cu toţii vom spune că acea persoană este imobilizată, nu mai are niciun fel de capacitate de mișcare. Cu alte cuvinte, cel puţin din punct de vedere fizic, nu se mai poate mișca, este blocat de funiile care sunt înfășurate în jurul corpului său.

La fel se întâmplă și cu păcatul – ne imobilizează, ne leagă și ne face să nu mai fim oameni liberi. Asemenea situaţii sunt, uneori, independente de noi, altele depind de firea noastră. În Filocalie, Părinţii duhovnicești ne spun că ispitele vin fie de la diavol, fie de la oameni, fie de la propria noastră fire. 

În momentul în care ispitele au o prevalenţă de la diavol, mintea și sufletul omului sunt aproape în incapacitate de a se mai smulge dintr-o asemenea stare. Acest lucru ni-l împărtășesc Părinţii din Pateric și din Filocalie, care erau luptaţi de o patimă – desfrânarea, de exemplu. Erau lupte cumplite.

Evagrie Ponticul, unul dintre ucenicii Părinţilor capadocieni, a dus o luptă împotriva patimii desfrânării, încât era nevoit ca, pe perioada iernii, să intre într-un vas cu apă rece, ca să-și mai domolească fierbinţeala trupului. Era ceva dincolo de el, nu era numai firea lui sau obișnuinţele cu care, poate, s-a deprins, ci era o energie malefică, negativă, mult mai puternică.

Patimile nu pot fi vindecate decât prin harul lui Dumnezeu, cel care îi conferă și libertate omului. Când suntem în stare de despătimire, suntem oameni liberi.

Am dat un exemplu, cu patima desfrânării. Dar aceleași trăiri le are și cel care se mânie, invidiază sau este răutăcios – nu reușește să spargă acest cerc al viciului, este dominat, aproape teleghidat, de acesta.

De aceea, autorul cărţii „Pildele lui Solomon” spune că cel fărădelege este prins în laţurile fărădelegii, și înfășurat în funiile păcatului – adică nu este un om liber.

Dumnezeu ne-a creat să fim oameni liberi. Este și vina noastră, pentru că ne complacem în păcat. Ne place, îi simţim dulceaţa, și nu reușim să îl respingem.

Preasfinția Sa a remarcat faptul că una din calitățile oamenilor care biruie propriile patimi este îngăduința față de neputințele celor din jur:

Marii sfinţi nu au fost oameni aspri, ci au fost de o bunătate și o îngăduinţă cu slăbiciunile oamenilor, cum nimeni nu poate înţelege, pentru că ei au avut darul de a înţelege firea umană, cu neputinţele ei. De aceea, sfinţii au fost oameni foarte buni cu păcătoșii.

Omul mândru, arogant, este întotdeauna extrem de necruţător cu derapajele semenilor, nicidecum cu derapajele sufletului său.

Omul sfânt este extrem de exigent cu sine însuși, și foarte îngăduitor cu neputinţele celor din jurul său, pentru că el a ajuns la o asemenea profunzime a cunoașterii firii umane, încât realizează că îndreptarea omului vine numai din înţelegerea lui, din acceptarea lui așa cum este.

Ce ne revoltă cel mai mult la un om? Minciuna și nesinceritatea. Dacă omul ne-ar recunoaște neputinţa și slăbiciunea pe care o are, noi, dacă suntem verticali din punct de vedere moral, nu avem decât o singură alternativă – să-l înţelegem și să-l acceptăm așa cum este el. Însă, atunci când omul vrea să ne viclenească, ne deranjează.

Printr-o stihiră din cadrul slujbei, am fost îndemnaţi că postul înseamnă și să înlăturăm cuvintele de înșelătorie, cuvintele viclene (false), care sunt prezente printre mulţi oameni. Noi încercăm să-i manipulăm pe cei din jurul nostru, prin cuvinte malefice. Ori, postul înseamnă inclusiv debarasarea de asemenea cuvinte.

Ori de câte ori ne stăpânește o patimă (un viciu), noi nu suntem oameni liberi, ci suntem înfășuraţi de păcatele noastre, suntem imobilizaţi, nu mai avem aceeași capacitate de mișcare spirituală.

Este foarte greu să trăim într-o asemenea stare, iar acest lucru îl conștientizăm cel mai bine atunci când luptăm cu patimile care ne domină și am vrea să le dezrădăcinăm, și capitulăm în faţa lor, ne încovoaie.

Însă Dumnezeu nu se uită la faptul că noi am capitulat sau ne-am încovoiat în faţa păcatului, ci la starea de pocăinţă pe care o avem. Un gând de pocăinţă (de părere de rău) sau de conștientizare a stării în care ne aflăm, este cel mai mare dar pe care i-L facem lui Dumnezeu. Aceasta vrea Dumnezeu.

Există o pildă, în cărţile noastre de spiritualitate, în care se spune că Dumnezeu iubește mai mult un păcătos care se pocăiește, care este conștient de starea sa (care, ori de câte ori cade, se ridică și Îi cere ajutorul lui Dumnezeu, și trăiește o stare de smerenie și de mărturisire permanentă în faţa Domnului), decât un om mândru, plin de sine (arogant), precum fariseul, care credea că Îl impresionează pe Dumnezeu cu faptele (virtuţile) sale.

Dumnezeu nu-i iubește pe asemenea oameni, aroganţi (mândri), ci îi iubește pe cei care, în pocăinţa lor, au puterea de a recunoaște că sunt oameni slabi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare (puternic)” – pentru că omul, atunci când își recunoaște slăbiciunea, de fapt el vrea să se ridice.

Sfântul Sofronie de la Essex a spus că îndumnezeirea omului începe în punctul în care el conștientizează propria lui păcătoșenie. De acolo începe lucrarea lui – când își dă seama că e un om păcătos.

Un alt sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Isaac Sirul, spune, atât de sugestiv, că suspinul unui om pentru păcatele sale este mai mult decât vederea îngerilor. Faptul că cineva își vede propria slăbiciune, este mai mult decât orice harismă cu care Dumnezeu l-ar înzestra pe om.

De aceea, Domnul îngăduie, în viaţa noastră, să vină și momente de slăbiciune, în care să ne descoperim exact așa cum suntem noi. Pentru că noi ne împăunăm, suntem aroganţi, desconsiderăm, avem propria noastră grilă de a-i clasifica pe cei din jurul nostru. Iar Dumnezeu îngăduie situaţii de felul acesta – stări de smerenie – ca să ne cunoaștem propria noastră fire.

Cel mai mare deficit al omului contemporan este că nu se cunoaște pe sine însuși, și nici măcar nu și-a propus, nu s-a angajat într-o cunoaștere de sine. Iar cel mai bun profesor în cunoașterea de sine este suferinţa, fie ea morală, când suntem în decadenţă spirituală, fie ea fizică, când reușim să ne cunoaștem cine suntem cu adevărat.

La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a mulțumit, într-un cadru festiv, părintelui Ioan Popa, fostul paroh al Parohiei Tutova, ieșit la pensie, pentru întreaga activitate pastoral misionară desfășurată în această parohie.