Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi și părintele protopop Andrei Mereuță.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la momentele din istoria vechi-testamentară care descriu modul în care evreii îi primeau pe regii și trimișii lui Dumnezeu.

«Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale, iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!» (Matei 21, 8-9)

Duminica a VI-a din Postul Mare marchează, din punct de vedere liturgic, una dintre marile sărbători ale Creștinătăţii, o sărbătoare intim legată de un eveniment din viaţa Domnului Hristos – Intrarea triumfală în Ierusalim.

Tendinţa generală, atunci când medităm pe marginea acestui eveniment, este cea de a scoate în evidenţă inconsecvenţa și versatilitatea celor care L-au primit pe Domnul Hristos cu ovaţii și entuziasm, și care L-au văzut pe Acesta ca pe un împărat eliberator de sub jugul ocupaţiei romane. Versatilitatea și inconsecvenţa acestora, se spune, de multe ori în mod automat, că a constat în repeziciunea cu care, în Vinerea Mare, au strigat: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. 

Nu cred că această abordare este întocmai cu conţinutul relatărilor din Sfintele Evanghelii, în sensul că nicăieri nu ni se sugerează că aceiași oameni, care L-au primit pe Hristos, în Duminica Floriilor, în mod triumfal, cu bucurie, au fost identici cu cei din Vinerea Mare. Este doar o presupunere, și nu are un temei. E posibil să fi fost câţiva dintre cei ce L-au primit în Ierusalim cu bucurie și, probabil, putem vorbi de inconsecvenţă, într-un anume fel.

Însă accentul din acest eveniment cade, cu precădere, pe entuziasmul oamenilor și laudele pe care le aduceau copiii care, împreună cu cei mari, se bucurau de primirea lui Hristos.

Prin urmare, faptul că ei s-au raportat la Hristos ca la un eliberator de sub jugul romanilor nu este lipsit de importanţă. În spatele acestei dorinţe a evreilor – a celor care L-au perceput pe Hristos ca pe Mesia, un eliberator politic – este ceva mult mai profund decât, poate, realizăm noi. 

Chiar dacă, în conștiinţele celor prezenţi, era o percepţie a unui Mesia eliberator politic, ei s-au comportat faţă de Hristos ca faţă de un rege al poporului lui Israel, un rege care îi salvează dintr-o altă robie – a păcatului și a morţii. În acest sens avem ca argumente toate elementele care compun tabloul Intrării Domnului în Ierusalim.

În Sfintele Evanghelii, ni se spune că Domnul Hristos a împrumutat un mânz de asin. În vechime, împăraţii obișnuiau să împrumute, pentru călătoriile lor, mijloacele de transport, pentru ca, mai apoi, să le returneze – era ceva caracteristic regilor. Şi Domnul Hristos a împrumutat un mânz al asinei, pentru ca, mai apoi, să-l dea înapoi.

Hristos a fost primit cu foarte mult entuziasm, bucurie, și euforie sufletească. Cine sunt cei care încep să așeze haine pe mânzul asinei? Ucenicii Domnului sunt cei care așază hainele pe mânzul asinei, iar acesta era, de asemenea, un semn al regalităţii.

În Cartea a IV-a a Regilor (9, 11-13) ni se spune că Prorocul Elisei a poruncit unuia dintre ucenicii săi să se ducă în Ramotul Galaadului, și să-l caute pe Iehu, fiul lui Iosafat, ca să-l ungă rege, să toarne pe capul lui untdelemn – așa cum erau unși regii – ceea ce s-a și întâmplat. A fost căutat Iehu, fiul lui Iosafat, și uns rege peste Israel. După ce a avut loc, la casa acestuia, ungerea ca rege, el a ieșit în faţa poporului și a spus următorul lucru – de fapt, Dumnezeu i-a grăit acestea: «Așa grăiește Domnul: „Iată te ung rege peste Israel”. Atunci ei s-au grăbit să-şi ia fiecare haina sa şi i-au aşternut-o pe trepte, au trâmbiţat şi au zis: „Iehu s-a făcut rege!”».

Observaţi cum, Domnul Hristos, prin intrarea Sa în Ierusalim, împlinește, de fapt, ceea ce a fost prezis, în mod profetic, pentru regii Vechiului Testament.

După ce ucenicii au așezat haine pe mânzul asinei, lumea s-a contaminat de această atitudine, și au început și ei să-și pună hainele pe jos, să ia ramuri de finic, și să-L întâmpine pe Domnul Hristos cântându-I: «Osana între cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!».

De ce Domnul a decis, în iconomia Sa, să stea pe mânzul asinei, și nu pe alt animal – pe un cal, spre exemplu, care este, prin excelenţă, simbolul războiului? Mânzul (asinul) este un simbol al smereniei și al păcii. Domnul Hristos a ales mânzul asinei, pentru că însuși David (găsim acest lucru în Cartea a III-a a Regilor), în momentul în care l-a lăsat urmaș la regat pe fiul său, Solomon, a dat următoarea poruncă preotului Țadoc și prorocului Natan: «Să luaţi pe slugile domnului vostru cu voi şi să puneţi pe Solomon, fiul meu, călare pe catârul meu şi să-l duceţi până la Ghihon, și acolo să-l ungă preotul Ţadoc şi prorocul Natan de rege peste Israel şi să sunaţi din trâmbiţă şi să ziceţi: „Să trăiască regele Solomon!”» (III Regi 1, 33-34). Vedeţi cât de frumos se leagă toate lucrurile, dacă suntem familiarizaţi cu textele Sfintei Scripturi?

Nimic nu este întâmplător în evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim. Mai mult decât atât, Hristos este întâmpinat de către cei care erau de faţă, cu o cântare specifică poporului care era în pelerinaj. Această cântare era rostită de preoţi, când israeliţii ajungeau în pelerinaj la Ierusalim: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”. 

„Osana!” era cântarea pe care o rosteau evreii în timpul sărbătorii corturilor, în ziua a șaptea, înconjurând cortul. Era ceva echivalent cu ceea ce suntem noi obișnuiţi: „Lăudat să fie Domnul!” sau „Doamne ajută!”.

Ei Îl percepeau pe Hristos nu numai ca pe un rege politic, ci și ca pe un rege trimis de Dumnezeu pentru Israel – dovadă sunt toate elementele menționate anterior, și care întăresc faptul că ei au fost, totuși, de bună credinţă. Nu cred că merită să fie blamaţi. Este adevărat că unii au fost inconsecvenţi.

Hristos a stat smerit – aproape surd la toate aceste ovaţii și laude, pentru că, probabil, se gândea că vreo câţiva din mulţime vor striga, tot cu aceeași frenezie: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. Sau, pentru că – deși unii nu-și dădeau seama – această intrare în Ierusalim era, de fapt, intrarea în pătimirea Sa de bunăvoie, acceptarea de bunăvoie a jertfei de pe Cruce, pentru ca, mai apoi, să învieze.

Poporul care L-a întâmpinat pe Hristos în Ierusalim a avut și intenţii bune, a fost de bună credinţă. Nu cred că este cazul să fie blamaţi cu toţii, pentru că nu avem nicio certitudine că aceiași oameni s-au dus și în Vinerea Mare și au strigat: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. Dimpotrivă, ei s-au comportat conform Scripturilor, iar Hristos acceptă modul de a fi primit în felul acesta.

Preasfinția Sa a explicat de ce asocierea Duminicii Floriilor cu sărbătoarea păgână „Floralia” este fără fundament istoric:

Sărbătoarea de astăzi este numită, în poporul nostru, Duminica Floriilor. Se face o corespondenţă nedreaptă și injustă, între sărbătoarea de astăzi și o sărbătoare păgână, numită Floralia. Nu există nicio dovadă în acest sens. Cercetătorii au stabilit că sărbătoarea păgână Floralia nu era foarte răspândită – era serbată doar într-o anumită zonă centrală a Italiei. Prin urmare, era ceva regional. 

Mai degrabă, ar trebui căutată originea și denumirile acestei sărbători – Duminica Floriilor – în tradiţia bizantină. Sunt mărturii – una dintre cele mai vechi este păstrată într-un codex numit generic „Barberini”, un manuscris în care s-au păstrat texte liturgice importante. Acolo sunt menţionate două rugăciuni pentru binecuvântarea stâlpărilor. 

În tradiţia bizantină, conform documentelor și mărturiilor din vremea respectivă, ni se spune că, începând cu secolul al IX-lea, împăratul bizantin începea o procesiune din palatul său, dându-le celor care lucrau și îi erau supuși, cruciuliţe și flori în mâini. La fel, în secolul al X-lea, un autor bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul, într-o lucrare celebră – „Despre ceremonii” – ne spune că împăratul ieșea, împreună cu patriarhul, și aveau flori în mâini și cruciuliţe, și făceau procesiunea de Florii.

Mai târziu, împăratul purta în mâinile sale o cruce și un sac cu pulbere de pământ. Crucea era simbolul veșniciei, al biruinţei asupra morţii și asupra păcatului, iar săculeţul cu pulberea pământului era simbolul vremelniciei, al efemerităţii. În aceste tradiţii rezidă și denumirea sărbătorii – Duminica Floriilor.

În Apus, sărbătoarea era numită „Paștile înflorit”, pentru că este duminica ce inaugurează intrarea în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Ar fi foarte bine să nu mai facem această asociere între sărbătoarea păgână Floralia și Duminica Floriilor, pentru că nu există nicio legătură. Este un simplu automatism însă nu există nicio dovadă care să susţină corespondenţa între cele două.

Mai degrabă, în tradiţia noastră românească și nu numai, sărbătoarea a primit acest apelativ, având în fundal tradiţia împăraţilor bizantini care începeau procesiunea de Florii din salonul central imperial, dându-le celor care lucrau în administraţia imperială cruciuliţe și flori în mâini, pe care le ţineau pe tot parcursul procesiunii dedicate acestei sărbători.

Cartea Triodului ne spune, în slujba acestui Praznic, că este vorba de florile virtuţilor (a faptelor bune), asceza pe care noi am acumulat-o pe tot parcursul celor 40 de zile de post încheiate, pe care să I le dăruim lui Hristos, așteptându-L, în chip tainic, în inima noastră, în această Săptămână a Sfintelor Pătimiri.