Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, și părintele exarh Zaharia Curteanu, starețul sfântului așezământ.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită după citirea textului evanghelic, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Domnul Hristos alătură pocăința Împărăției lui Dumnezeu:

«De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună : Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor» (Matei 4, 17)

Oricât de meșteșugit ar fi și oricâtă elocință ar stăpâni un predicator, niciodată nu va putea să epuizeze sensurile adânci pe care le implică cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă sens, acest cuvânt este cel care poartă în sine o energie duhovnicească, capabilă de a ne reface sufletul nostru rănit de păcate. Domnul Hristos Își începe propovăduirea, activitatea Sa de vestitor al Împărăției lui Dumnezeu, ca Cel care S-a întrupat pentru noi ca să ne facă cunoscută iubirea Preasfintei Treimi, cu acest îndemn: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”. 

De ce Hristos face această asociere între pocăință și Împărăția lui Dumnezeu? În mod evident, prin pocăință trebuie să înțelegem mai ales nu atât regretul pentru păcatele pe care le-am săvârșit, sau remușcarea pe care o avem în conștiința noastră,  cât faptul că ne înlesnește să aflăm adevărul despre noi înșine, exact așa cum suntem noi. 

Prin Taina Pocăinței nu facem altceva decât să ne descoperim sinele nostru cel adevărat și să-l vedem exact așa cum este el, rănit, împuns, murdărit de păcat. Prin pocăință, avem șansa, pe care o primim de la Dumnezeu, să ne purificăm duhovnicește și să devenim oameni noi. Indiferent câtă murdărie a păcatului am acumulat, dacă vom intra în această stare de pocăință, de schimbare radicală a vieții noastre, vom deveni oameni noi. 

Pocăința, așa cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul, este cea care împrospătează botezul nostru și ne readuce la starea pe care am avut-o fiecare dintre noi atunci când am fost botezați; ne aduce la o stare de lumină, de împăcare cu Dumnezeu, la o stare de conciliere cu noi înșine cu propria noastră conștiință și, desigur, la o stare de comuniune autentică cu Domnul.

Când începem lucrarea pocăinței în viața noastră, de fapt, începem să trăim cu adevărat și să gustăm din ceea ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu. 

Sfântul Apostol Pavel (Romani 14, 17) ne spune ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu: „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Acest lucru înseamnă Împărăția lui Dumnezeu: dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt. 

De ce Hristos spune că „s-a apropiat Împărăția cerurilor”? Pentru că acolo unde este Împăratul este și Împărăția. Și Împăratul acestei Împărății este Hristos Dumnezeul nostru, Cel care prin Întruparea Sa a adus în lume dreptate în sensul de a ști și de a învăța cum să împlinim voia și poruncile lui Dumnezeu, cum să căutăm să intrăm în comuniune cu El. El ne-a adus pacea, împăcarea cu Dumnezeu în urma divorțului instaurat din pricina păcatului săvârșit de către noi; ne-a adus și bucuria, adică această stare de entuziasm și de conștiență că noi aparținem lui Dumnezeu și suntem ai Lui.

Această conștiință că suntem ai Lui ne dă foarte multă bucurie. În același context, Sfântul Apostol Pavel explicitează ce înseamnă această Împărăție a lui Dumnezeu. În gândirea biblică, a fi om drept înseamnă a împlini poruncile lui Dumnezeu, iar nu justițiarism ieftin. Cine slujește în această Împărăție a lui Dumnezeu este plăcut și cinstit de oameni; omul care este în Împărăția lui Dumnezeu, care o simte în inima lui, este cel care, așa cum conchide în același capitol Sfântul Apostol Pavel, urmărește întotdeauna cele ale păcii și ale zidirii unuia către altul. 

În contrast cu un asemenea om, tot cel care caută să dezbine, să murdărească, să arunce sămânța zâzaniei și a tulburării, fără ca să zidească pe semenul său, nu poate să guste din prezența Împărăției lui Dumnezeu și face parte dintr-o altă împărăție, a celui rău - a celui care într-adevăr are această preocupare frecventă să tulbure, să dezbine atât umanitatea cât și pe om în sinele său. Asta face diavolul, întotdeauna caută să dezbine. 

Preasfinția Sa a arătat că, potrivit Spiritualității creștine, omul nu poate fi redus la păcatul pe care îi săvârșește, ci trebuie perceput potrivit efortului depus pentru a se schimba:

Cel care se angajează în lucrarea aceasta a pocăinței ca schimbare a vieții va avea întotdeauna în adâncul sufletului său faptul că celălalt, semenul său, nu poate fi evaluat prin păcatele pe care le săvârșește, ci prin îndreptarea la care lucrează. 

Un om care se pocăiește are convingerea că omul nu poate fi redus niciodată la păcatul pe care-l săvârșește ci el poate fi perceput în funcție de cât lucrează să schimbe sufletul său în bine și în frumos. 

Așa se explică faptul că marii duhovnici, oameni în care era lucrarea Duhului Sfânt într-un mod atât de covârșitor, nu se grăbeau, nu judecau, nu puneau etichete, pentru că ei aveau conștiința faptului că numai Dumnezeu știe pocăința fiecărui om, pe care acesta o săvârșește în taină. 

Toată spiritualitatea Patericului merge în direcția aceasta, că omul nu poate fi judecat pentru păcatele pe care le săvârșește, ci el trebuie perceput în funcție de pocăința pe care o are. Această pocăință este taina dintre om și Dumnezeu. Noi nu o putem evalua, nu dispunem de nicio măsurătoare din care să ne dăm seama câtă pocăință manifestă cineva, decât dacă ne-o împărtășește pentru ca noi, din cuvintele sale, să dibuim ceva din starea profundă a pocăinței pe care acel om o trăiește.

Din nefericire, la nivelul societății căreia îi suntem parte cu toții, Pocăința este una dintre cele mai discreditate Taine ale Bisericii, în sensul că nu mai credem că aceasta poate schimba cu adevărat un om și că îl poate face dintr-un suflet negru, plin de mocirla păcatului, un mare sfânt, un om al lui Dumnezeu, un sălaș al Duhului Sfânt. 

De unde reiese lucrul acesta, că noi nu credem în această lucrare a Pocăinței și că o discredităm? Pentru că nouă ne este mai lesne să ne oprim la păcatele și neputințele unui om - de multe ori le și inventăm în capul nostru, căci, de fapt, omul proiectează înspre semenul său ceea ce are și vede. Ceea ce lucrează în sine însuși, va vedea și în cel de lângă el. 

Un om curat, duhovnicesc îi va vedea curați și duhovnicești pe semenii săi. Un om păcătos, cu mintea viciată de duhul păcatului, va vedea în cei din jur numai păcat și murdărie. Este exact ca în acea exprimare plastică a Sfântului Paisie Aghioritul: „omul duhovnicesc este ca o albină, el vede numai florile, așa cum albinele caută florile de unde să culeagă polenul. Omul rău, care judecă permanent, e ca o muscă ce se așează întotdeauna numai pe lucruri care miros urât, pe spurcăciuni. Musca nu știe de flori. Se duce acolo unde îi place”. 

Dacă avem lucrarea pocăinței înrădăcinată în ființa noastră, întotdeauna vom căuta să vedem pe cel de lângă noi în funcție de câtă îndreptare manifestă. Și avem întotdeauna credința că acel om are o șansă la schimbare, la convertirea adevărată a vieții sale, de la o viață de păcat la o viață duhovnicească de sfințenie.

De aceea Domnul a alăturat acest îndemn și cuvânt al Său „pocăiți-vă” de cuvântul „Împărăția lui Dumnezeu”, pentru că omul care trăiește adânc, în ființa sa, pocăința, știe ce înseamnă Împărăția lui Dumnezeu și este părtaș acesteia - care înseamnă preocuparea constantă de a fi un om drept, de pace, un om de bucurie, care caută întotdeauna să-l zidească pe cel de lângă el și nu să dărâme, să smintească sau să devină un exemplu negativ.

Domnul Hristos să fie Cel căruia să-I cerem adâncă pocăință pentru cele săvârșite de noi, pentru că doar prin pocăință descoperim adevărul despre noi înșine. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Petru, din obștea Mănăstirii Prodromița.