Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Cosmin Gubernat și părintele protopop Adrian Chirvasă, parohul bisericii.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre cuvintele cu care au fost întâmpinate femeile mironosițe, care au găsit mormântul gol:

«Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat» ( Matei, 28, 9)

Purtăm în sufletele noastre lumina cea neapropiată, cea nezidită, veșnică, a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. 

Acolo unde este lumină, este bucurie și multă limpezime. Unde aceasta lipsește, acolo se instalează nesiguranța și confuzia. 

Femeile mironosițe, care L-au iubit atât de mult pe Domnul Hristos, trăiau în inima lor marea dramă că Iisus, prin răstignire, prin moartea Sa, a dispărut ca prezență fizică. 

De aceea, în dimineața Învierii, grija acestor femei era în jurul unei frământări: Iisus, Cel pe care L-au iubit așa mult, nu mai este printre cei vii. Este, de fapt, și reproșul pe care îl face îngerul din mormântul plin de lumină, unde au rămas doar giulgiurile lui Iisus. Acesta le spune femeilor: „de ce ați venit să-L căutați pe Cel viu printre cei morți ? Nu mai este aici, a înviat. Să mergeți să le spuneți ucenicilor că Hristos, Învățătorul lor, dascălul lor, a biruit inamicul cel mai mare al omului, al umanității: moartea”. 

După primirea unei asemenea vești nemaipomenite, inedite, - deși Domnul le-a spus că va învia a treia zi - , în drumul lor spre ucenici cărora voiau să le împărtășească marea bucurie și veste a Învierii, li se arată Iisus, întâmpinându-le cu un salut atât de frumos și caracteristic evenimentului Învierii: „Bucurați-vă! Nu vă mai temeți! Lăsați la o parte orice fel de confuzie și nesiguranță și vestiți-le Apostolilor că Eu sunt viu, am biruit moartea”. 

În sufletele femeilor mironosițe vine consecința firească a bucuriei, a stării de plinătate, pentru că ele au fost cele care au împărtășit și au fost împreună la picioarele Crucii lui Hristos; nu L-au lăsat singur în agonia pe care a trăit-o pe dealul Golgota. 

Femeile mironosițe sunt cele care au interiorizat, au asumat atât de profund suferința lui Hristos, care era expresia dragostei Lui desăvârșite față de noi. Această suferință împărtășită, conținea în sine iubirea pentru Mirele lor cel ceresc.

Tot ele beneficiază, în primul rând, de bucuria Învierii, cea care risipește și pulverizează suferința și drama din inimile lor. Orice altă interpretare sau confiscare ideologică a acestei vești pe care au primit-o femeile mironosițe, nu-și găsește niciun fel de justificare în Sfânta Evanghelie. Ele au primit primele vestea bucuriei Învierii, pentru că tot ele sunt cele care au rămas lângă Crucea lui Hristos. 

De multe ori, nouă ne este greu să înțelegem și să trăim Învierea lui Hristos ca pe o bucurie. Parcă suntem mult mai ușor seduși, captați de suferința lumii, de cele cu care ne confruntăm fiecare la nivel personal, intim, și în adâncul vieții noastre încât nu mai găsim resursele necesare pentru a-L auzi pe Hristos, Care ne spune: „bucurați-vă! Nu vă temeți! Trăiți ca niște oameni ai Învierii!”

Starea de confuzie, de suferință, de dramă, pe care au trăit-o atât Apostolii cât și femeile mironosițe, nu au putut fi înlăturate decât numai atunci când S-a arătat Hristos în chip fizic și le-a dat îndemnul de a nu se teme și de a se bucura din plin.

 Prezența fizică a Domnului Hristos Cel înviat a fost cea care a dat la o parte ceea ce trăiau în mod dramatic în sufletele lor. 

Și în viața noastră, oricât ne-am bucura de iubirea celor din jurul nostru, de prezența lor, de dragostea lor, de susținerea lor, Cel care smulge din sufletul nostru, cu adevărat tristețea, teama, confuzia, este Bunul Dumnezeu. El știe când și cum să vină în viața noastră. 

Depinde numai de noi cum reușim să-L intuim, să-I simțim prezența Sa delicată și binefăcătoare, vindecătoare, terapeutică. 

Preasfinția Sa a afirmat că interiorizarea bucuriei Învierii risipește orice neliniște și teamă:

Câteodată, Domnul îngăduie să stăm într-o stare de neliniște și de suferință pe care nu o poate citi nimeni și în fața căreia, trăindu-o cel mai profund și cel mai adânc, ajungem să spunem că omul, în fața unei suferințe profunde, este întotdeauna singur, pentru că nimeni nu-l înțelege. Nimeni nu L-a înțeles pe Hristos în drama și în suferința de pe Cruce, chiar dacă au fost câteva dintre femeile mironosițe, Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul. 

El tot singur a rămas în intensitatea suferinței de pe Cruce. Ca Dumnezeu și Om desăvârșit, suferința Lui de pe Cruce era plină de iubire. 

Chiar dacă nouă ni se părea că era singur, de fapt, în iubire, suferința este altfel asumată și suportată. La nivelul nostru al oamenilor, e nevoie ca Domnul să vină în viața noastră; noi nu avem cum să trăim suferința care să fie plină de iubire. De cele mai multe ori, suferința noastră este una care ne macină și a cărei lucrare o simțim ca pe una care ne dispersează, ne fură sensul vieții noastre. 

Dacă noi vom reuși să interiorizăm bucuria Învierii, vom trăi așa cum a trăit unul dintre marii sfinți ai Bisericii, Sfântul Serafim de Sarov care, indiferent în ce zi a anului era căutat sau cercetat de cei care așteptau un cuvânt de la el, îi întâmpina cu salutul acesta: „Hristos a înviat, bucuria mea!” 

Pentru el, orice persoană care venea să-l caute era ca o bucurie, pentru că el trăia Învierea, Și-a asumat Învierea în viața sa. Energia aceasta necreată, lumina nevăzută, necreată, a Învierii lui Hristos, îi dădea starea de plinătate. 

Când noi suntem triști, neliniștiți și supărați, de fapt nu mai suntem cuplați, conectați la această energie, la lumina necreată a Învierii lui Hristos, nu mai reușim să-L simțim pe Hristos ca Cel care să ne spună, așa cum le-a spus femeilor mironosițe: „bucurați-vă, nu vă temeți! Lăsați la o parte orice fel de confuzie, de împrăștiere lăuntrică și asumați-vă starea aceasta de Înviere” - de care să ne învrednicească Domnul pe toți.