Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu și părintele protopop Andrei Mereuță.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a arătat de ce Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt numiți, în textele liturgice, „întocmai cu apostolii”:

«Şi în felul acesta, mergând şi la Damasc, cu putere şi cu însărcinare de la arhierei, am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine. Şi noi toţi căzând la pământ, eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul. Iar eu am zis: Cine eşti Doamne? Iar Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti» (Fapte 26, 12-15)

Biserica ni-i pune spre cinstire și pomenire pe Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena. În textele liturgice, cei doi sfinţi au primit supranumele de „cei întocmai cu apostolii”. Sunt cel puţin două raţiuni pentru care imnograful, inspirat de Dumnezeu, a considerat să-i numească în felul acesta pe Sfântul Împărat Constantin și pe Împărăteasa Elena, mama sa.

Prima dintre raţiuni este că Sfântul Împărat Constantin, prin edictul de la Milano din anul 313, a dat libertate de trăire a credinţei în Imperiul Roman. Acest edict, chiar dacă a fost mai mult o scrisoare, a avut drept rod bucuria, pentru fiecare creștin, ca în spaţiul public, să-și poată trăi credinţa nestingherit.

Până în anul 313, creștinii trăiau credinţa în Hristos în clandestinitate, ascunși prin catacombe, de frica celor care erau majoritari – păgânii – și care (unii dintre ei)  își făcuseră drept profesie persecuţia creștinilor. Era suficient să faci semnul Sfintei Cruci sau să exprimi faptul că aparţii lui Hristos, prin Taina Botezului, că tu crezi cu întreaga ta fiinţă în Hristos, ca toate acestea să atragă după sine persecuţia sau faptul de a-ţi fi pusă viaţa în pericol. 

Așa s-a ajuns că mulţi creștini au fost martirizaţi, duși în stadioane și omorâţi, numai pentru că ei credeau în Iisus Hristos și aveau curajul să mărturisească acest lucru în spaţiul public; adică pentru ei, credinţa nu era o chestiune care ţinea de viaţa exclusiv privată – așa cum, din păcate, unii vor și ne cer acest lucru, insistând foarte mult pe dimensiunea privată a credinţei.

A avea credinţă în Dumnezeu este forma sublimă de a spune că-L iubești. Încrederea în cineva, ca și credinţa în Dumnezeu, sunt expresiile iubirii care se află în sufletul nostru.

Ca să simplific și să nu par foarte teoretic, nu poţi spune că iubești pe cineva, ţii foarte mult la o anumită persoană, dar îţi este rușine să ieși cu ea în spaţiul public. Nu vei spune niciodată: „Tu stai acasă. Eu ţin foarte mult la tine, îmi ești drag, te iubesc, însemni ceva pentru mine, dar mi-e rușine să ies cu tine în spaţiul public”. Este mai mult decât evident că o asemenea atitudine trădează un deficit de iubire.

Sfântul Împărat Constantin, la îndemnul mamei sale care era deja creștină – o femeie cu un suflet extraordinar, care l-a inspirat în multe dintre deciziile pe care le-a luat în favoarea creștinismului –, a dat această libertate creștinilor. Noi nu mai înţelegem această libertate, pentru că noi o și trăim.

Poate că cel mai bine preţuiesc libertatea de a trăi în Hristos, de a-L mărturisi și a vorbi despre El, cei care trăiesc în medii minoritar creștine. Încă mai sunt în lumea de astăzi creștini persecutaţi care, numai pentru că rostesc numele lui Hristos sau își fac semnul Sfintei Cruci, își pierd viaţa, familiile și toată agoniseala lor.

Acest edict de la Milano, din 313, a avut aceeași dimensiune și importanţă, ca și misiunea apostolilor, dacă ne gândim la extensia consecinţelor edictului. Așa cum apostolii s-au răspândit în lumea întreagă și au vorbit fără înfricoșare, fără niciun fel de ezitare despre Hristos Cel răstignit și înviat, încât lumea întreagă a fost cucerită de frumuseţea credinţei în Hristos, la fel, prin deciziile luate de Sfântul Împărat Constantin și mama sa, Elena, creștinismul a devenit o realitate universală, răspândindu-se în întreaga lume.

Preasfinția Sa a descris asemănările dintre convertirea Sfântului Apostol Pavel și cea a Sfântului Împărat Constantin cel Mare: 

A doua raţiune pentru care Biserica i-a numit pe cei doi „întocmai cu apostolii” este legată de faptul că, în cadrul Sfintei Liturghii dedicate acestora, este rânduit să fie citit un text din Faptele Apostolilor, în care însuși Apostolul Pavel, aflându-se în faţa Regelui Agripa, mărturisește cum a avut loc convertirea lui la Hristos – convertire în lumină, pe drumul Damascului.

Sfântul Apostol Pavel mărturisește, în capitolul 26 din Cartea Faptele Apostolilor, că a primit mandat din partea arhiereilor ca să meargă să-i persecute pe creștini, pe cei care credeau în numele lui Hristos cu întreaga lor fiinţă. 

Pentru creștinii din Biserica primară, apartenenţa la Hristos nu era numai una nominală, așa cum, din păcate, este pentru noi, cei de astăzi. Noi ne numim creștini doar cu numele. Pentru ei, a fi creștin însemna ceva foarte profund – a aparţine lui Hristos, a avea imprimată, în adâncul fiinţei, pecetea că sunt ai lui Hristos.

Așa cum, într-o împărăţie, actele oficiale sunt recunoscute prin sigiliul care poartă chipul împăratului și numai din momentul respectiv capătă autenticitate și veridicitate – este ca și cum însuși împăratul ar fi acolo, prin deciziile luate –, la fel noi, creștinii, prin Taina Sfântului Botez și prin Taina Mirungerii, când preotul sau episcopul rostește formula: „pecetea darului Sfântului Duh” și ne unge pe părţile importante ale corpului cu Sfântul și Marele Mir, noi devenim ai Împăratului Hristos și suntem ai Lui cu întreaga noastră fiinţă.

 Creștinii din primele veacuri aveau conștiinţa că sunt ai lui Hristos și își dăruiau viaţa Lui, toată viaţa lor o trăiau cu gândul, cu inima și cu întreaga lor fiinţă la Hristos – tot ce ţinea de desfășurarea vieţii lor era imprimat de prezenţa lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel povestește el însuși cum a fost convertit, în lumină, pe când mergea, pe drumul Damascului, cu gândul nesăbuit de a-i persecuta pe creștini. I se arată Iisus Hristos, vorbindu-i în limba evreiască și întrebându-l: „De ce Mă prigonești, Saule?”. Saul era numele sfântului până la convertire. În momentul când s-a convertit, a fost ca un botez, și a primit un alt nume – Pavel.

Auzind vocea, apostolul întreabă: „Cine ești?” și primește răspunsul: „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonești”. Şi îi mai spune ceva: „Saule, îţi este greu să dai cu piciorul în ţepușă” – adică să negi evidenţa că Iisus Hristos a fost răstignit și a înviat pentru noi, și El este adevăratul Împărat al inimilor noastre.

Sfântul Apostol Pavel face această mărturisire în faţa Regelui Agripa, care l-a chemat să dea socoteală, pentru că apostolul deja vorbea cu multă înflăcărare și cu multă convingere interioară despre credinţa în Iisus Hristos.

Convertirea Sfântului Împărat Constantin a avut loc în aceiași termeni, similari cu contextul în care a avut loc și convertirea Sfântului Apostol Pavel – tot în lumină. În octombrie 312, înainte de o luptă importantă de la Pons Milvius împotriva lui Maxenţiu, rivalul (adversarul) său, Sfântului Împărat Constantin i s-a arătat o cruce luminoasă pe cer și o inscripţie care spunea astfel: „În acest semn (crucea) vei învinge (în lupta pe care o ai în faţa ta)”. Din momentul respectiv, a dat poruncă ca pe toate steagurile soldaţilor să fie imprimat semnul Sfintei Cruci.

Acela a fost momentul de lumină, de arătare a lui Hristos Cel răstignit, pe Care Pavel Îl prigonea. Din momentul respectiv, Sfântul Împărat Constantin, sigur că și sub influenţa mamei sale, Împărăteasa Elena, a dat legi la nivelul Imperiului Roman, care favorizau credinţa creștină.

De aceea, auzim în slujbele Bisericii și în troparul Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena că aceștia au primit chemare de sus, ca și Pavel, în lumină, de la Însuși Iisus Hristos, Cel care a schimbat inimile, mentalitatea și gândirea lor, devenind creștini și favorizând trăirea credinţei inclusiv în spaţiul public.

Ierarhul Hușilor a explicat în ce constă actualitatea Sfinților Împărați Constantin și Elena:

Veţi spune: „Au trecut atâtea veacuri de la ceea ce au făcut important pentru Biserica creștină Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena. Care ar putea să fie relevanţa lor pentru astăzi, pentru vremurile noastre?” 

Este relevant faptul că ei erau, cred, mai moderni decât suntem noi, cei de astăzi sau pentru cei care insistă foarte mult ca trăirea credinţei să fie o chestiune pur privată, la nivelul familiei și a casei; sau, așa cum se exprimă unii calomnios: „Nu e nevoie de prezenţa popilor în spaţiul public. De ce să fie un preot prezent la o rugăciune într-o instituţie publică? Nu avem nevoie de ei. Credinţa trebuie trăită în inima noastră.”. Este adevărat și acest lucru, că trebuie trăită profund, în inima noastră, dar dacă o trăim profund în inima noastră, ea se revarsă și în afară, la fel ca iubirea.

Când iubim pe cineva, cu câtă bucurie vorbim despre acel om la care ţinem, pe care îl preţuim. Nu o să spunem: „Stai în inima mea. Nu o să vorbesc nimănui, niciodată, în niciun context, despre tine.” – e clar că atunci nu este o iubire asumată. Însăși iubirea este cea care ne dă bucuria de a vorbi despre cel pe care îl iubim. Așa este și cu credinţa. Credinţa este o iubire asumată la nivelul vieţii publice. 

De aceea, Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena, sunt atât de relevanţi pentru noi. Să învăţăm de la ei că schimbarea vine prin lumina lui Hristos, prin semnul Crucii care a adus Învierea – „prin Cruce a venit bucuria Învierii la toată lumea”. De aceea, în icoane, vedem între Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena, Sfânta Cruce, prin care a venit lumina Învierii lui Hristos.

Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena să ne inspire și să ne ajute să ne trăim credinţa în mod asumat și conștient, responsabil, inteligent și, în același timp, cu foarte multă discreţie.

A fi creștin, a fi un om al Bisericii, nu înseamnă spectacol, nu înseamnă să-ți afișezi credința și să o faci în scopuri meschine, cu interese care nu au de-a face cu trăirea acesteia. Putem vorbi despre credinţa noastră în Hristos discret și elegant public, oriunde – este ca și cum am vorbi despre ceea ce ne locuiește cel mai frumos inima, fără să ne fie rușine.

Iertaţi-mă, dar nu mă pot abţine: a trăi credinţa nu înseamnă a fi un parlamentar și a merge în Parlamentul European, a-ţi pune o botniţă pe gură, a scoate icoanele și a zbiera în faţa celor care sunt acolo. Aceea nu este credinţă. Aceea este politică și capital electoral, care nu ajută la nimic, să știţi.

Să nu aveţi încredere în politicienii care Îl folosesc pe Dumnezeu pentru a acumula capital și voturi în campaniile electorale. Sunt falși. Își bat joc inclusiv de credinţă, și nu o tratează cu seriozitate și responsabilitate.

Credinţa nu este ceva care să o vânturi unde crezi și unde vrei tu, pentru interesele tale personale, meschine. Credinţa creștină în Hristos este ceva foarte serios și foarte responsabil. Nu ai voie să folosești numele lui Iisus Hristos, semnul Sfintei Cruci sau adevăruri evanghelice în scopuri meschine, doar ca să manipulezi și să sensibilizezi pe cineva, să te poţi cocoţa pe un loc pe care, de fapt, nu îl meriţi. Iertaţi-mă că o spun foarte direct, dar aceasta este o batjocură. Credinţa nu se trăiește în felul acesta.

Credinţa o trăim noi, aici, în liniște, cu respect. Bătrânii noștri înţelepţi ne spuneau că despre cele sfinte trebuie să vorbim cu mult respect și cu foarte multă bună-cuviinţă. Așa au făcut și Sfinţii Împăraţi Constantin și mama sa, Elena.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Ștefan Emanuel Onel, pe seama Parohiei Popeni II, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al acestei comunități, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.