Din soborul slujitorilor au făcut parte stareți și duhovnici ai mănăstirilor din eparhie, alături de părintele Caliopie Adomniței, starețul acestui sfânt așezământ.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a arătat cum putem deduce, din textele Sfintei Scripturi, calitățile sufletești ale Maicii Domnului:

«Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile» (Luca 1, 48)

Întotdeauna Dumnezeu Își găsește sălaș într-un suflet smerit. De ce? Pentru că în sufletul smerit este pace, curăţie și încredinţarea că toate vin de la Dumnezeu.

Maica Domnului este cea care întruchipează, la modul deplin, ce înseamnă un suflet smerit. Ea și-a pregătit sufletul ca să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, ca Om, pentru noi și pentru mântuirea noastră. Trupul ei a devenit ca o biserică vie, așa cum se spune în slujbele Bisericii noastre, a devenit un templu în care a binevoit să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, ca Om.

Logosul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, s-a uitat la sSmerenia Maicii Domnului. Cum înţelegem noi această smerenie a Maicii Domnului și ce conţinut avea? Deducem acest lucru din cântarea pe care Fecioara Maria a rostit-o atunci când s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta, cântare care face parte și din slujba Utreniei: „Mărește sufletul meu pe Domnul”.

Cei care iubiţi slujbele Bisericii și vă străduiţi să veniţi mai de dimineaţă la biserică, aveţi ocazia să auziţi aceste stihuri ale cântării Maicii Domnului, cântare pe care a rostit-o sub inspiraţia Duhului Sfânt. În această cântare, Maica Domnului ne spune că Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a căutat spre smerenia roabei Sale, S-a uitat înspre sufletul ei frumos și neprihănit, disponibil să-L primească pe Dumnezeu.

În această cântare, Maica Domnului ne spune că Domnul Iisus Hristos este Cel care a făcut ca cei mândri în cugetul inimii lor să fie risipiţi, cei puternici să fie coborâţi de pe tronuri, înălţându-i pe cei smeriţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară deșerţi.

Dacă ne gândim la opusul acestor trei păcate, vom ajunge să înţelegem conţinutul smereniei Maicii Domnului. Desigur, așa cum ne spun Părinţii Bisericii, însăși smerenia este o mare taină, de negrăit. Nu poate fi cuprinsă în cuvânt, nici parcelată cu mintea noastră.

Un om smerit trăiește o adâncime a tainei lui Dumnezeu care nu poate fi raţionalizată, nu poate fi cuprinsă de scoica minţii noastre. Cu toate acestea, deducem din cântarea Maicii Domnului cam ce însemna acest adânc de smerenie pe care ea l-a avut, smerenie pe care Însuși Domnul a căutat-o și a privit spre ea.

Opusul mândriei este, desigur, această stare de încredinţare că totul vine de la Dumnezeu și nimic din lumea aceasta nu ne aparţine, nimic din ceea ce primim nu ni se datorează. Totul este darul lui Dumnezeu – viaţa noastră, familia pe care ne-a dăruit-o, toate bunurile materiale, sănătatea noastră și tot ce ţine de lumea în care noi trăim vine de la bunul Dumnezeu.

Omul care nu este mândru Îi face loc lui Dumnezeu în sufletul său, Domnul primează în viaţa lui, El este centrul vieţii sale. În această logică trebuie să înţelegem și acest început al cântării Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul”. Sensul acestui verb, în limba greacă, este de a-I face un loc mai mare lui Dumnezeu în viaţa ta, ștergându-te pe tine însuţi, punându-te pe un plan secund și lăsându-L pe Dumnezeu să transpară prin tot ceea ce faci.

De fapt, așa a trăit Maica Domnului. Nu avem o biografie propriu-zisă a ei. Avem foarte puţine cuvinte rămase de la ea, pentru că ea a trăit în umbra Domnului Hristos. A împlinit sau, mai bine spus, a anticipat, prin trăirea ei, ceea ce Sfântul Apostol Pavel a spus ulterior în Epistola sa către Galateni: „Nu mai vreau să trăiesc eu, ci Hristos să fie Cel care trăiește în mine”, sau ceea ce a spus Sfântul Ioan Botezătorul: „El (Hristos) trebuie să crească și eu să mă micșorez”.

Așa a fost Maica Domnului și așa înţelegem smerenia ei, ca cea care Îl pune în centru pe Dumnezeu și nimic altceva din lumea aceasta. 

Ierarhul Hușilor a vorbit despre patimile care se sălășluiesc în sufletul omului care nu îi face loc lui Dumnezeu în viața sa:

Omul mândru se pune întotdeauna pe sine însuși în centru și caută să fie toate reflectoarele asupra lui, suferind când nu este adulat sau când i se știrbește din această centralitate pe care o dorește în chip egoist. Iar Dumnezeu întotdeauna îi risipește pe cei mândri.

Opusul puterii despre care se vorbește în această cântare a Maicii Domnului este slujirea cu multă iubire. Omul care se otrăvește și se droghează cu puterea ajunge să-i desconsidere pe cei din jurul său, să-i zdrobească prin atitudinea sa. 

Un om îmbătat de putere nu mai are niciun fel de criteriu moral, se depersonalizează, se dezumanizează, pentru că el crede în putere.

Așa cum spunea cineva, în momentul în care idolatrizezi puterea, ajungi să fii un om corupt, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere spiritual. Şi câţi nu sunt îmbătaţi de putere, crezându-se că sunt niște dumnezei în lumea aceasta și comportându-se cu dispreţ și batjocură faţă de cei din jurul lor.

Cea mai mare nedreptate care i se poate face unui om este să-l dispreţuiești, să-l desconsideri, să nu vezi valoarea pe care Dumnezeu a așezat-o în el. Asemenea oameni sunt cei asupra cărora vine scadenţa din partea Domnului, și nu rămâne nerăsplătită atitudinea lor de dispreţ și batjocură la adresa celor din jur.

Maica Domnului este cea a cărei putere a fost slujirea, iubirea și dăruirea întregii sale fiinţe lui Dumnezeu.

A treia virtute sau formă de conţinut a smereniei Maicii Domnului este starea de sărăcie interioară, sărăcie în sensul foarte frumos al cuvântului. Maica Domnului și-a dăruit întreaga ei viaţă lui Dumnezeu, s-a lăsat pe sine însăși. 

De aceea, Domnul îi fericește pe cei săraci cu duhul, adică cei care vor să sărăcească de cele ale lor, de tot ceea ce ţine de egoism și de orice fel de ţâșnire a propriei personalităţi, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să vină în viaţa lor, să fie Cel care locuiește în mod plenar în viaţa lor. Este exact împlinirea acelui cuvânt care ne spune: „Cel care vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”.

Maica Domnului și-a lăsat propriul ei sine, pentru a-I face loc lui Dumnezeu în viaţa ei. Nu s-a încrezut în bunurile materiale, în cele care ţin de această lume, nu și-a legat inima de nimic din toate acestea.

În contrast cu acestea, omul bogat este cel care idolatrizează bogăţia. Sigur că Dumnezeu nu vrea să trăim în sărăcie materială, dar nici nu vrea să transformăm bunurile acestei lumi în ceva în faţa cărora să ne închinăm.

Maica Domnului a trăit această stare de sărăcire spirituală – nu și-a legat inima de nimic din lumea aceasta, nu a devenit dependentă de nimic din cele ale acestei lumi materiale, pentru că toată viaţa ei atârna, în mod deplin și desăvârșit, de Hristos. iar când Îl avem pe Hristos în viaţa noastră, nu ne mai trebuie nimic din lumea aceasta, nu ne mai încântă (nu ne mai vrăjește) nimic din lumea aceasta.

Îmi dau seama că poate vi se par cuvinte măreţe și poate vă veţi întreba, în adâncul conștiinţei: „Cine ajunge la o asemenea stare?”. Să știţi că putem ajunge cu toţii. Întotdeauna fac recurs la un exemplu concret, desprins din viaţa noastră, pe care l-am experimentat și care înlesnește o înţelegere a ceea ce v-am spus până acum.

Cum să fii integral al lui Hristos, să nu te legi de nimic din lumea aceasta, să nu te vrăjească nimic? Când iubești un om și îţi este foarte drag, nimic nu mai contează din cele din jurul tău, doar omul pe care îl iubești, doar grijă să-i dăruiești cât mai multă dragoste, să-l învălui cu cât mai multă bucurie și înţelegere. Nu contează ce spune celălalt, sau dacă ceilalţi văd anumite defecte. Pe tine nu te interesează și nu te ating în niciun fel, rămâi impasibil la tot ceea ce ţi-ar putea spune cineva negativ despre omul pe care îl iubești. Întreaga ta viaţă o concentrezi înspre omul pe care îl iubești.

La o scară mult mai profundă, putem să trăim relaţia noastră de iubire cu Dumnezeu în felul acesta. Practic, aceasta înseamnă sărăcia duhovnicească – să nu ne legăm inima de nimic. Noi, din nefericire, avem inima legată de câte un lucrușor din viaţa aceasta. Unii iubim cărţile foarte mult, alţii iubesc mașinile, alţii luxul, hainele, și am putea continua la infinit. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi avem ceva unde ne așezăm inima.

Maica Domnului a fost opusul celor care își leagă inima de cele materiale. A trăit o stare de deplină dependenţă de bunul Dumnezeu, fără niciun fel de atașament de cele ale lumii acesteia.

Dumnezeu Își va găsi sălaș în inima noastră, dacă vom asuma și noi faptul de a ne încredinţa în mâinile Lui în mod integral, faptul de a-I sluji cu multă iubire și de a nu ne lega de nimic din lumea aceasta.

Dacă vom fi oameni mândri, oameni care să ne îmbătăm cu puterea sau să ne atașăm de bogăţiile acestei lumi, Dumnezeu nu vine în inima noastră, ci stă departe, pentru că suntem prea plini de noi înșine, încât să mai aibă un mic locșor în inima noastră.

Maica Domnului să ne înveţe cu adevărat smerenia, de care este atât de nevoie în această lume, căreia îi suntem parte – o lume agresivă, orgolioasă, plină de sine și care caută, cu orice preţ, să-l pună în centru pe om și să-L excludă pe Dumnezeu. Şi la nivel personal, tot la fel procedăm – suntem orgolioși.

Unul dintre semnele distinctive după care ne putem da seama că un om este orgolios – așa cum ne spun Părinţii filocalici – este acela că este foarte nervos și mânios, nu are răbdare, este un om care crede că le știe pe toate și deţine dreptatea în mod absolut, iar toţi ceilalţi sunt într-o eroare profundă.

Smerenia este cea care Îl va atrage pe Domnul în viaţa noastră, așa cum a venit în viaţa Maicii Domnului, așa cum Şi-a găsit, în mod deplin, sălaș Logosul, Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se ca Om din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Mihail Mancaș, pe seama mănăstirii Prodromița.