Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele paroh Andrei Ciprian Zamfir. Răspunsurile liturgice au fost date de monahii de la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din municipiul Huși.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic ce relatează vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei, Ierarhul Hușilor a arătat că în spatele fiecărei patimi stă o influență demonică:

«Și trecând El dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieșeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea» (Matei 8, 28)

În gândirea duhovnicească filocalică ni se spune că noi suntem locuiți de atâția demoni câte patimi încuviințăm să fie prezente în sufletul nostru. În spatele fiecărei patimi se ascunde un diavol.

Indiciul după care ne putem da seama de acest lucru este faptul că, ori de câte ori suntem stăpâniţi de o patimă, practic noi devenim un fel de unealtă a acesteia, ne este furată libertatea, nu mai avem capacitatea de a ne plasa deasupra a tot ceea ce înseamnă viaţa păcătoasă - în sensul de a fi noi cei care stăpânim patimile, ne înfrânăm de la ele, iar nu ele să fie cele care ne domină și ne stăpânesc pe noi, devenind sclavii acestora.

Cei doi demonizaţi din fragmentul evanghelic nu mai erau oameni liberi. A fi posedat înseamnă să nu-ți mai poți exercita libertatea, nu mai ești responsabil de ceea ce faci, devii un instrument manipulat de cel rău.

Noi ajungem în situația de a fi captivi viciilor, în virtutea libertăţii noastre – noi suntem cei care încuviințăm și cultivăm viciile și le lăsăm să crească cu atâta forţă în sufletul nostru, încât acestea ajung să ne domine, devenind sclavii lor.

Cei doi demonizați aveau o înfățișare cumplită și un comportament extrem de agresiv, încât nimeni nu trecea prin locul unde ei stăteau.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune, la modul foarte sugestiv, că acești doi demonizaţi locuiau prin morminte. Mormântul este simbolul morţii, al putrefacţiei, al întunericului. Acest lucru îl transmiteau cei doi demonizaţi.

Locuitorii ținutului gadarenilor erau înfricoșați și căutau să evite orice fel de întâlnire cu cei doi demonizaţi. Probabil că se comportau și într-un mod violent și puteau să pună în pericol viaţa celor cu care interacţionau.

Am subliniat adevărul că orice patimă are îndărătul ei un diavol, pentru că noi, de cele mai multe ori, nu mai credem în existenţa diavolului, și găsim tot felul de explicaţii.

Gânditorul francez Baudelaire a spus că, în momentul în care se instalează în lume un anumit fel de progres, o anumită formă de confort, exprimată într-o raportare idolatră faţă de cele materiale, lumea are tendința să nu mai creadă în existența diavolului.

Biserica nu este împotriva progresului, nici împotriva facilităţilor de care ne putem bucura cu toţii – acest lucru încearcă să-l manipuleze ateii și agnosticii. Biserica scoate în evidență o raportare maladivă față de cele materiale, față de consumism. 

Tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca să ne bucurăm este darul Lui. Greșim în momentul în care Îl substituim pe Dumnezeu cu toate aceste lucruri care ţin de partea materială.

Un om, în momentul în care ajunge să idolatrizeze bogăţia, să pună un foarte mare accent pe bani și pe putere, devine un om corupt, care este în stare să calce pe cadavre pentru a obţine ceea ce și-a propus – cu alte cuvinte, se dezumanizează. 

Aici este punctul în care Biserica trage un semnal de alarmă. Ori de câte ori centrul vieții omului se deplasează de pe Dumnezeu pe cele materiale, omul se transformă într-un demon. Prin urmare, idolatrizarea confortului și a celor materiale este una dintre cele mai mari șmecherii ale diavolului, ca să ne facă să credem că el nu există. 

Acesta este contextul a ceea ce vrea să spună gânditorul francez Baudelaire – nu numai simpla contestare a existenţei diavolului, ci el vine cu tendinţa de a idolatriza materia, de a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa noastră, de a-L evacua din această lume, ca să așezăm în locul Lui cele materiale.

La fel se întâmplă și cu patimile. De fapt, patimile nu înseamnă altceva decât cultivarea egoismului din noi, care caută satisfacerea unor pofte. Şi cât de greu este să ne smulgem dintr-o patimă! 

De multe ori, devenim stăpâniţi atât de puternic de acestea, încât ne dăm seama că practic se suspendă raţiunea și, ulterior, constatăm că nu ne-am comportat în mod adecvat și parcă am fi fost manipulaţi de cineva – sigur, cu acordul nostru, cu exprimarea libertăţii noastre. 

Însă, de multe ori, o forţă malefică, o energie foarte negativă pune stăpânire pe noi și, dacă noi îi dăm voie să pătrundă în viaţa noastră, ne va asfixia din punct de vedere moral, și ne vom comporta în funcţie de acea energie negativă pe care o avem.

Cred că cel mai la îndemână exemplu legat de omul mânios ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu toţii am avut momente de nervozitate, în care ne-am mâniat și am vorbit multe lucruri de care ne-a părut rău, ne-am comportat agresiv și, când ne-am liniștit, am constatat că în acele momente practic noi nu am mai fost oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mânia, starea de nervozitate cumplită, este o formă de demonizare. Inclusiv chipul omului se schimbă când este mânios  - și vedem acest lucru cu foarte mare ușurinţă. Este o mică formă de posedare în momentele respective.

În alte contexte, când suntem dominaţi de patimi mult mai grave, cum este patima iubirii de avuție sau patima desfrânării, acestea desfigurează mai ales lăuntricul nostru, iar această desfigurare se repercutează și pe chipul nostru și în viaţa noastră.

Preasfinția Sa a vorbit despre puterea pocăinței, singura cale de a ne elibera de propriile patimi:

Noi credem că demonizați erau doar cei din fragmentul evanghelic, fără să ne gândim că și noi avem momente de demonizare și ne comportăm în mod demonic.

Așa cum frumos se spune într-o rugăciune din cadrul Sfintei Liturghii – rugăciunea de dinainte de Sfinte Dumnezeule –, nouă ne-a fost pusă la dispoziţie pocăinţa pentru a ne mântui, adică pentru a ne îndrepta, pentru a conștientiza în mod foarte clar că este nevoie să muncim cu noi și că suntem într-o stare de îmbolnăvire sufletească. Iar dacă suntem într-un asemenea punct, este clar că suntem pe calea cea bună.

  Dumnezeu așteaptă de la noi să luptăm. Patimile vin, viciile ne cuprind. Însă, dacă vom avea permanent o stare de veghe și de luptă, de conștientizare, cel puţin după ce trece o furtună a unei patimi care vine asupra noastră, este deja un semn de sănătate spirituală.

Cei doi demonizați mai aveau încă un licăr de conștiinţă. Ca dovadă, în momentul în care L-au întâlnit pe Iisus Hristos, L-au recunoscut, fără să li se spună Cine este. Întâlnindu-se cu Domnul, au spus: „Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne chinuiești pe noi mai înainte de vreme? Lasă-ne să ne ducem în turma aceasta de porci, nu ne chinui”. Mai era licărul acesta de conștiință, de conștientizare și simțire a dumnezeirii lui Iisus Hristos. 

Din păcate – și poate rostesc un cuvânt aspru – de multe ori noi, oamenii, suntem mai jos decât comportamentul acestor demonizați, noi nu-L mai recunoaștem pe Dumnezeu, nu mai simțim dumnezeirea Lui, nu mai simțim sfiala în prezența Domnului, nu mai avem acea conștiință care să ne lumineze și să ne ajute să înțelegem că există o autoritate spirituală supremă, sus în cer, sau în inima noastră, care este Dumnezeu și nu ne permitem să facem orice. 

Marele gânditor rus, Dostoievsky, spune că „dacă Dumnezeu nu există totul este permis”. Un om fără Dumnezeu face orice. Orice crede el. Inclusiv este în stare să-i distrugă pe semenii săi. Nu mai are niciun reper etic moral, nicio referință duhovnicească. Pentru el nu mai există practic conștiință. E atât de tăbăcită, înecată în patimi și vicii, încât nu poate să mai aibă o tresărire în care să spună că nu e pe calea cea bună, că nu face bine, că răul îl stăpânește, că e un om desfigurat, că se comportă inuman față de cei din jur, că îi distruge printr-un asemenea comportament. 

Cel mai greu de suportat este momentul când cineva atentează la sufletul nostru și ne provoacă suferință sufletească prin răutate, bădărănie, și prin faptul că ne calomniază și ne disprețuiește. Este așa de greu de dus o asemenea povară, fiindcă atacă ceea ce este mai valoros pentru noi: sufletul, adâncul ființei noastre, și astfel, acest lucru ne destabilizează. 

Să reflectăm la faptul că orice patimă ne locuiește – și acest lucru îl știm fiecare la nivelul propriei noastre conștiințe, care este patima pe care o simțim că ne lovește cel mai mult sufletul – are îndărătul ei un demon. Și dacă sunt mai multe patimi, înseamnă că avem mai mulți demoni în noi. 

Este important să ajungem în punctul de a conștientiza că patimile sunt cele care ne controlează și, conștientizând acest lucru, deja este un pas în a ne elibera sau a lupta pentru a ieși de sub tutela malefică a acestora. Chiar dacă se întâmplă să mai cădem, fiindcă lupta cu viciile este una cumplită, trebuie o luptă, cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, până la sânge. 

Un mic exemplu, dar de o importanță extraordinară: Sfântul Siluan Athonitul s-a luptat 15 ani cu păcatul mândriei; Sfânta Maria Egipteanca s-a luptat peste 40 de ani cu gândul desfrânării, deci numai gândul, nu pus în faptă. Și asta a fost lupta sfinților. 

Ce să mai spunem de noi, care suntem oameni păcătoși și atât de ușor cădem pradă unei mici tentații care vine de la diavol. Și nu că am da vina pe el, că nu e el de vină, noi suntem vinovați că acceptăm și cultivăm, și cu cât cultivăm patima, devine un mediu în care noi trăim și ne obișnuim cu el. 

Este ceva similar, și poate că nu e foarte elegant să dau acest exemplu: dacă într-o casă este dezordine și miroase urât, cei din casă sunt obișnuiți cu asta. Dar dacă vine cineva din exterior care știe ce înseamnă curățenia, disciplina și ordinea, îi va fi foarte greu să stea într-o casă murdară în care miroase foarte urât. Dar cei din casă sunt obișnuiți cu atmosfera aceea pestilențială. Cei din afară nu sunt obișnuiți. Cam aici ne situăm și noi cu patimile și păcatele în spatele cărora sunt atâția demoni, și asta o știm fiecare dintre noi la nivel personal.

Câteodată avem o imaginație bogată în ceea ce privește punerea în practică a unei patimi încât chiar ne minunăm cum putem să inventăm atâtea lucruri. Și ne îndulcim de patimă și după ce am săvârșit-o îi simțim gustul amar și otrăvitor încât avem impresia că pică cerul pe noi. Și aici, slavă Domnului, este din nou un semn de mare sănătate duhovnicească – dacă încă mai conștientizăm, după ce ne-am lăsat pradă patimii și am gustat din ea, că nu ne aflăm pe calea cea bună și că nu ne dă liniște. 

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că asumarea propriilor greșeli deschide calea spre vindecare sufletească:

Patimile, să știți, nu dau niciodată liniște. Niciun păcat nu are cum să dea liniște. Aduc după sine tulburare, frică și stare de dezumanizare. De aceea – ne spune Sfântul Preot Dumitru Stăniloae – diavolii sunt cei care caută și urmăresc, așa cum ei au căzut de la acea înălțime, de la statutul lor de îngeri la cel de demon, să ne coboare și pe noi din adevărata și autentica umanitate și să ne împiedice să o realizăm. Adică, ne dezumanizează, ne transformă în neoameni, așa cum ei, din îngeri de lumină, s-au transformat în niște îngeri ai întunericului. Ei se străduie, cu acordul nostru – nu este fără exprimarea libertății noastre – și ne dezumanizează. 

Când vine vorba de propriile noastre greșeli noi dăm tot timpul vina pe celălalt. Nu ni le asumăm. Foarte rar să-și asume cineva o greșeală. Tot timpul celălalt este de vină. 

Era un călugăr și în Postul Mare i-a venit gând și poftă de a mânca niște ouă și nu știa cum să le fiarbă ca să nu-l vadă starețul, că-l trăgea la răspundere. Și se gândește el, îi vine în imaginație să fiarbă un ou la lumânare. Cam impropriu. E greu să fierbi la lumânare. Și chiar atunci intră starețul în chilia lui. Și-l întreabă: „Ce faci? E Postul Mare acum”. Iar călugărul îi spune: „A, nu, diavolul m-a împins ca să mănânc oul!”. Iar diavolul, din colț, răspunde: „Nici eu n-am știut că poate fi fiert oul la lumânare”. 

Această poveste are un tâlc, în sensul că de noi depinde, de libertatea noastră. Sigur că avem nevoie de harul lui Dumnezeu, de oameni duhovnicești care să fie în jurul nostru și să ne susțină. Exact ca în situația în care suferi un accident, rămâi lipit pământului și ai nevoie de cineva care să te ridice, să fie lângă tine, fiindcă aceasta este structura naturii umane. Avem nevoie să fim în comuniune unii cu alții, dar de noi depinde când decidem să ne rostogolim în groapă, chiar dacă avem nevoie de cineva care să ne ajute să ne ridicăm.

Hristos să ne înțelepțească și să ne dea această stare de luptă. Aceasta este ceea ce Dumnezeu apreciază cel mai mult la om, ca și starea de pocăință. Greșim, dar să avem puterea de a ne ridica și îndrepta.