Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop de Vaslui, Adrian Chirvasă.

În cuvântul adresat familiei și celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea dragostei pentru cei dragi de a birui moartea:

«Ce este viața noastră ? Cu adevărat,  floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem în morminte unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile, unde sunt ochii și chipul trupului ! Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit! Veniți, deci, să cădem la Hristos cu lacrimi!» (Stihiră din Slujba Înmormântării, a Sfântului Ioan Damaschinul)

Este un moment de tristețe pentru că cineva, un suflet deosebit, drag fiecăruia dintre cei care suntem prezenți aici, a plecat în lumea veșniciei. Nu mai este, din punct de vedere fizic, viu, încât să putem interacționa. 

Moartea este una dintre realitățile în fața căreia capitulăm cu toții, indiferent de poziția socială, de cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți, de cât de frumoși sau mai puțin frumoși suntem. 

Este una dintre realitățile existenței noastre pe care nu o putem evita în niciun fel, chiar și atunci când trăim de parcă nu am muri niciodată. Aceasta vine în mod surprinzător - așa spunem noi - și este într-un fel corect să ne exprimăm în acest mod, pentru că Dumnezeu a așezat în adâncul ființei noastre dorul după viață. Noi vrem să trăim cât mai mult și știm acest lucru mai ales de pe buzele celor muribunzi. Chiar dacă ei văd că moartea este iminentă, își exprimă cu toată ființa lor că vor să mai trăiască și să se bucure de viața aceasta, să se bucure de rude și de prieteni.

Acest dor și această sete a noastră după viață ascunde în sine un adevăr fundamental, anume faptul că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim. Moartea a survenit în existența umană ca urmare a păcatului săvârșit de strămoșii noștri, Adam și Eva. 

Unul dintre paradoxurile morții este că în momentul când cineva dispare fizic, și nu mai putem interacționa, acea persoană devine, din punct de vedere spiritual, mai intensă ca prezență în sufletul nostru. 

După ce pleacă cineva în lumea veșniciei, referințele noastre la acea persoană sunt mult mai frecvente. Mintea noastră derulează, ca un film, momentele frumoase pe care le-am petrecut, cuvintele minunate de duh pe care ni le-a așezat la suflet, sau momentele în care acea persoană a constituit un reper fundamental pentru viața noastră la un moment de răscruce. 

Și așa gândim noi, că moartea nu este doar o dispariție fizică, cât o conștientizare mai profundă a faptului că noi nu suntem doar trupuri, ci și realități spirituale. După noi rămâne ceea ce adunăm în sufletul nostru. 

Noi ne aducem aminte tot ceea ce ține de sufletul celor care au plecat în lumea veșniciei, de bunătatea lor, de frumusețea și de cuvintele lor, de modul cum am relaționat. În contrast cu acestea, putem să ne aducem aminte, deși ne este greu acest lucru, că persoana care a plecat în lumea veșniciei nu a fost una foarte adecvată și care să aibă un suflet minunat. Preferăm mai degrabă să nu ne mai amintim de acea persoană. Cu cât cel ce a plecat în lumea veșniciei a fost un om bun, capabil de a răspândi în jur multă bunătate și dragoste, va rămâne pe retina memoriei noastre pentru veșnicie. 

Această neuitare a oamenilor deosebiți este grație dragostei pe care le-o purtăm.

Din păcate, ne amintim că suntem muritori doar când suntem în fața catafalcului cuiva care a trecut în lumea veșniciei. Trăim de multe ori ca și cum nu am muri. Nu suntem atenți la viața noastră, ne risipim, ne consumăm foarte mult în cele care sunt nesemnificative, mărunte, în răutăți, bârfe, calomnii, și nu ne dăm seama că toate acestea au o anumită repercusiune asupra noastră - nu mai devenim oameni de lumină. 

Vom merge în veșnicie, și de credem și de nu credem în lumea de dincolo, cu ceea ce am adunat în sufletul nostru și vom primi răsplată pentru ceea ce am făcut în viața aceasta. Am făcut cele bune, le vom primi pe cele bune; am făcut cele rele, vom primi cele rele. Nu Dumnezeu este Cel care ne pedepsește, ci faptele noastre sunt cele care ne vor pedepsi, dacă nu am fost așa cum ne cere Însuși Domnul în Evanghelia Sa. 

Noi suntem credincioși, venim la biserică, însă dacă am fi foarte riguroși față de propria noastră conștiință ar trebui să ne întrebăm câți din cei ce vin la biserică mai cred în viața veșnică, câți mai cred că există o altă dimensiune a vieții noastre decât cea pământească, pe care o știm și de care ne bucurăm, fiind o binecuvântare de la Dumnezeu. Sigur că unii spun că nimeni nu a venit de acolo, ca să știm că într-adevăr există ceva, dincolo. Prin urmare lăsăm lucrurile undeva în suspensie, nerezolvate, fără să ne gândim că Însuși Domnul Hristos, în care noi credem, este Cel care a venit din moartea pe care El Însuși a gustat-o pentru a o birui pentru noi. El este Cel care ne încredințează că viața aceasta nu se termină aici. 

Ar fi prea trist ca viața noastră să fie desfășurată în cele ale pământescului pentru că sufletul nostru a fost creat pentru veșnicie, ca noi să fim parteneri veșnici cu Dumnezeu. 

Preasfinția Sa a afirmat că moartea nu este ultima realitate a acestei vieți:

Unul din argumentele că viața nu se termină aici sau că nu este numai dimensiunea aceasta biologică, rezidă și în faptul că atunci când moare cineva nu putem spune că a dispărut din sufletul nostru pentru totdeauna. 

Cine are curaj să spună acest lucru unei persoane care are o prețuire deosebită pentru cel care a plecat în lumea veșniciei? Însăși dragostea față de cei plecați în lumea veșniciei este un argument că viața aceasta nu se termină aici, în lumea aceasta. 

Sigur că noi ne întristăm și este normal să o facem. Însuși Iisus a plâns când se afla în fața mormântului prietenului Său, Lazăr. Surorile acestuia I-au spus, când a ajuns în Betania, că Lazăr este mort de patru zile. Și Iisus a lăcrimat pentru că El Însuși mângâie și gingășește făpturile Sale pe care nu vrea să le vadă prinse în chingile morții și ale putrefacției. 

Lazăr era deja mort de patru zile și este menționat în Evanghelie că „miroase greu”. Și noi suntem ca cele două surori, Marta și Maria. Ele I-au reproșat lui Dumnezeu că nu a venit la timp, fiindcă dacă ar fi făcut-o, Lazăr nu ar fi murit. Așa suntem noi, ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu, însă taina aceasta a morții nu ne este dat a o înțelege cu mintea noastră. Desigur că Dumnezeu este așa de minunat încât ne acceptă și revolta noastră, nu Se supără pe noi, așa cum nu S-a supărat nici pe aceste două surori, Marta și Maria. Doar le-a invitat, spunându-le să aibă credință că moartea nu este ultima realitate a acestei vieți. Dincolo de aceasta există viața veșnică și cu toții vom învia. Și despre acestea ne încredințează Însuși Domnul. 

De aceea cred că este și un moment de reflecție în adâncul inimii noastre, de a face o revizie tehnică. Cum ne aflăm, ce am făcut noi cu viața aceasta? I-am urmat sensul ei profund? Ne-am umplut sufletul de lumină, de fapte bune? Am lăsat ceva frumos în urma noastră? Vedeți, toate slujbele de prohodire se încheie cu „Veșnica pomenire”, adică noi să fim în memoria veșnică a lui Dumnezeu, în gândul veșnic al Lui, dar și în memoria celor care vin după noi și rămân în urma noastră.

Părintele Episcop Ignatie a creionat, în câteva cuvinte profilul spiritual al domnului Ioan Bendei, caracterizându-l drept un om cu multă bunătate și discreție:

Aceste gânduri am dorit să vi le pun la suflet în acest moment foarte trist. Noi suntem în fața unui suflet minunat, foarte bun. Așa a rămas în memoria inimii mele domnul Ioan Bendei, care întotdeauna avea această resursă inepuizabilă de a împărtăși binele, de a veni în întâmpinarea celor care apelau la dânsul. 

Am interacționat de câteva ori cu domnia sa și am simțit că dincolo de bunătate, el avea și foarte multă discreție. Și vă spun acestea nu pentru că am în vedere acel adagio „De morți numai de bine”, ci chiar așa au stat lucrurile. 

În momentul când am primit vestea tristă că a plecat dintre noi, gândul care a răsărit în mintea mea a fost că a plecat un om bun. Dincolo de aceasta, emana foarte multă discreție, ceea ce lipsește omului de azi. Tendința noastră este de a ne afișa, de a sta în lumina reflectoarelor. Ne supărăm când cineva nu ne mulțumește. Dânsul nu avea nevoie de mulțumire, și asta înseamnă să fii cu adevărat un om bun. 

A fost un om care a făcut enorm pentru județul Vaslui, pentru satul unde s-a născut, Solești, unde-și doarme somnul de veci Doamna Elena Cuza. A avut, în mod foarte concret, o grijă aparte față de locurile unde a copilărit, inclusiv din punct de vedere duhovnicesc. A avut grijă de biserica din cimitir, de clopotniță, și, desigur, să îi bucure pe credincioșii din satul său natal de prezența moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae. 

Și faptul că unii dintre dumneavoastră vă bucurați de postul de televiziune Trinitas al Patriarhiei Române și de postul de radio este și pentru că acest om minunat, din poziția pe care a ocupat-o, și cu posibilitățile pe care le-a avut, a inițiat demersuri și ne-a susținut.

Am nădejdea că Domnul îl va întâmpina cu aceeași bunătate, cu același zâmbet și cu aceeași insistență de a ajuta. 

Slujba de înmormântare va avea loc sâmbătă, 26 iulie 2025, de la ora 12.00, la Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, din Brașov, str. Aurel Vlaicu 74.