Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a vorbit despre exemplul pe care ni-l oferă Maica Domnului, ca cea care adâncea în inima sa cuvintele lui Hristos:

«Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte» (Luca 2, 55)

Cei care sunteți familiarizați cu sfintele slujbe din sărbătorile dedicate Maicii Domnului, ați putut constata că, în mod invariabil, la Sfânta Liturghie se citește un fragment evanghelic în care ni se vorbește despre vizita pe care Domnul Hristos a făcut-o la surorile Marta și Maria. Tratând lucrurile superficial, am spune că conținutul acestui fragment nu ar avea o legătură cu cu persoana Maicii Domnului. 

Nimic nu este întâmplător și nu este o pură coincidență faptul că Biserica a rânduit această pericopă să fie citită la sărbătorile Maicii Domnului. În Biserică, toate au un sens, pentru că tot ceea ce săvârșim noi în Biserică este de la Domnul, Cel care este rațiunea absolută a tot ceea ce este în lumea în care trăim. Prin urmare, dacă noi nu pricepem ceva, nu înseamnă că este lipsit de logică. Mai degrabă ne atribuim nouă neputința că nu putem să reușim să pătrundem în profunzimea tainei pe care Biserica vrea să ne-o transmită.

Sfântul Nicolae Cabasila, unul dintre Părinții Bisericii noastre, care a trăit în secolul al XIV-lea, ne spune despre Maica Domnului că „ea a devenit casa Cuvântului”, adică a Logosului, a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat ca Om, venit din veșnicie în lumea noastră efemeră. Fiind „casa Cuvântului”, Maica Domnului este cea care a prețuit cel mai mult cuvântul lui Hristos. 

În Evanghelie nu este consemnat decât un singur loc în care Maica Domnului a grăit la modul explicit, exceptând „Doxologia” sau Cântarea de laudă pe care a înălțat-o Domnului după ce s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta. Aceea era un alt fel de grăire, o doxologie. Însă singurul cuvânt care a fost ca un îndemn adresat celor care participau la nunta din Cana Galileii, a fost acesta: „Faceți orice vă va spune El”, adică Iisus Hristos. 

Maica Domnului avea autoritatea duhovnicească de a da un astfel de îndemn fiindcă ea, în toată viața ei, nu a făcut altceva decât să împlinească cuvintele lui Hristos - le adâncea, le zăvora în inima ei, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca, păstra în inima ei cuvintele lui Hristos.

Și noi, când primim în viața noastră cuvintele lui Hristos, când ne hrănim cu acestea, nu mai avem nevoie de cuvintele noastre. Fiindcă aceste cuvinte ale lui Hristos sunt cele ce ne învață cu adevărat ce înseamnă tăcerea.

Trăim într-o lume în care asistăm la o inflație a cuvântului. Vorbim foarte mult și fără consistență. Cuvântul nostru nu are niciun fel de autoritate, niciun fel de energie. Am în vedere energiile duhovnicești, cele bune, că energii distructive găsim peste tot. De ce? Pentru că noi încă nu am învățat să ascultăm cuvântul lui Hristos. 

Fragmentul evanghelic citit astăzi ne vorbește tocmai despre această ascultare a cuvântului lui Hristos. 

 Hristos intră, ca un oaspete de seamă, în casa acestor surori deosebite, Marta și Maria. Maria s-a așezat la picioarele Domnului și sorbea cuvintele Lui, le primea în inima ei. Marta, lucru bun făcea și nu a admonestat-o Hristos ca și cum să renunțe la ceea ce făcea, ci doar i-a atras atenția că prioritățile trebuie îndreptate într-o altă direcție. 

Marta era, într-un fel, absorbită de cele ale gazdei, să-L primească frumos, adecvat, cu dragostea cuvenită, pe cel care era oaspete. În același timp, grijile acestea, chiar dacă au dragoste, bunătate, gând bun, ne dau o stare de neliniște, de îngrijorare. Dovadă că Marta a simțit nevoia să-I spună Domnului să-i spună Mariei să o ajute pentru a-L primi cum se cuvine. 

Și poate că după logica noastră omenească i-am fi dat dreptate Martei. Domnul, în adâncul înțelepciunii Sale, cântărește altfel lucrurile. Nu exclude nimic, nu desconsideră nimic, doar vrea să ne ajute să descoperim care ne sunt prioritățile. Și spune Martei: „Marto, tu te îngrijești de multe, dar îți mai trebuie totuși ceva. Faci o treabă bună, excepțională, te îngrijești de cele ce țin de tine ca și gazdă, dar undeva mai este nevoie de ceva, un singur lucru îți trebuiește” - adică ceea ce făcea Maria care stătea din când în când, avea puterea și capacitatea de a asculta cuvintele Domnului. 

Și noi ne pierdem, de multe ori, în cele ale lumii, și câtă îngrijorare interioară avem pentru că nu ne hrănim cu cuvântul lui Hristos! 

Preasfinția Sa a arătat că, purtând în inima sa cuvintele Domnului, Sfânta Fecioară Maria poate împrăștia vifornița multor gânduri care vin și locuiesc în mintea noastră: 

Cuvintele lui Hristos sunt cele care nu au nimic în ele din cele ce au cuvintele noastre. Cuvântul nostru, oricât de minunat, meșteșugit ar fi, are îndărătul lui păcatul. Iar păcatul înseamnă dezbinare, urâțenie. Cuvântul lui Hristos nu are în el nimic care să dezbine, dimpotrivă. Este cel ce are puterea de a reface ființa noastră scizionată de păcat, de gânduri negative, care ne aduc multă neliniște și starea aceasta de îngrijorare.

În lumea din care și noi facem parte - că nu ne plasăm undeva într-o zonă de superioritate - cu toții, credincioșii, slujitorii Bisericii, am pierdut din ceea ce înseamnă reflecția, meditația, momentele de tăcere, de liniște, așa cum le-a avut Maica Domnului. În Evanghelie nu găsim decât acel cuvânt. 

Maica Domnului nu avea cum să vorbească, dacă ea era plină de Cel care este Cuvântul absolut, Logosul întrupat. Când ne hrănim cu cuvintele lui Hristos constatăm cât de palide sunt cuvintele noastre, sărace, în comparație cu ceea ce El ne oferă. 

Ceea ce vă spun eu acum, sigur că noi experimentăm de atâția ani în viața Bisericii. Poate ați auzit că acum se vorbește intens de o ramură a științei numită „Neuroștiințe”. Aici se face o legătură între ceea ce produce creierul nostru, modul de a le percepe, de a rumega în mintea noastră gândurile care, la rându-le, generează stări, trăiri, și așa mai departe. 

Cercetătorii din această zonă a neuroștiințelor, ne spun că, cu cât luăm mai mult în mintea noastră cuvinte cu o energie foarte bună, într-o situație care poate ne rănește, cu atât starea noastră sufletească se poate îmbunătăți. Cu cât mintea noastră se ocupă să rumege cuvintele cele bune, cu acea energie necreată a lui Dumnezeu, sufletul nostru se domolește, se liniștește și se înseninează. 

Nu cred că este o pură întâmplare că Maica Domnului este chemată la vreme de întristare și de tulburare. Noi găsim, la începutul Paraclisului Maicii Domnului că această rugăciune se citește atunci când suntem triști și neliniștiți. Maica Domnului a devenit ca o Scriptură vie, prin cuvintele pe care le așeza în inima ei. Și dacă Maica Domnului are cuvintele lui Hristos în inima ei, tot ea este cea care ne poate mângâia, ne poate da bucurie și liniște, poate împrăștia vifornița multor gânduri care vin și locuiesc în capul nostru. 

Necesită o luptă extraordinară, nu vine totul de la sine. Important este ca noi să luăm aminte și cred că pot concentra în următoarea frază tot ce v-am spus până acum: „cum ne sunt gândurile așa ne este și viața”, sau „cum ne este viața așa ne sunt și gândurile noastre” - este una dintre zicerile frumoase ale Starețului Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, din Serbia. 

Așa lucrează Maica Domnului. Ea este cea care ne mângâie, ne dă multă bucurie fiecăruia dintre noi dacă ne adresăm ei.

Aș dori să-mi îngăduiți să vă aduc în atenție o minune care mie îmi este foarte dragă și în asemenea circumstanțe, cu prilejul sărbătorilor Maicii Domnului, îmi place să o aduc în atenție. Este o minune consemnată de unul dintre părinții duhovnicești ai Bisericii noastre, părintele Paulin Lecca. Are o carte de memorii, De la moarte la viață. În această carte este consemnată o minune care i-a fost relatată de cel ce s-a bucurat de lucrarea minunată, tainică a Maicii Domnului, cea care mângâie viețile oamenilor și care are cuvântul și L-a avut pe Cuvântul Hristos, L-a zămislit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu ca Om în această lume.

«Plimbându-mă prin curte mă gândeam că cei ce au credință scapă de orice primejdie. Chiar în zilele noastre Dumnezeu face minuni. Mi-am adus aminte, cu acest prilej, de un caz din Odessa. Într-o zi de dimineață, înainte de a se începe Sfânta Liturghie, stăteam în colțul meu din dreapta naosului și mă uitam cum o fetiță de 9 ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în față.

Dar rugăciunea fetiței se deosebea de rugăciunile copiilor de vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuțele în sus, ca preotul la invocarea Duhului Sfânt, și plângea.

După ce și-a terminat rugăciunea, văzând ca fetița se apropie de mine ca să-mi sărute mâna, am întrebat-o de ce s-a rugat și a plâns.

„M-am rugat Maicii Domnului ca sa mi-l aducă acasă pe tăticul”. „Dar unde e tăticul?” ,am întrebat-o eu. „La război, pe front” răspunse fetița cu durere. M-am uitat cu milă la acest copil naiv, zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să îl aducă pe tăticul ei acasă?”

M-am îndoit ca Moise în pustie. Dar nu au trecut multe zile când învățătoarea ei, care frecventa aceeași biserică, îmi spuse că tăticul fetiței s-a întors, într-adevăr, acasă.

„Dar cum s-a întâmplat minunea?” am întrebat-o pe învățătoare.

„Fetița și cu mămica ei – îmi povestea învățătoarea – dormeau liniștite acasă în pat. Pe la miezul nopții se aude o bătaie în ușa. Mama sare din pat si întreabă: „Cine e?” Vocea de afară era cunoscută, era tăticul fetiței.

Când a deschis ușa, tăticul a lăsat-o pe soția lui și s-a dus direct la fetiță, a îmbrățișat-o plângând și i-a spus: „Tu m-ai salvat!”. „De ce zici așa?” îl întreabă soția.

Iată de ce: „eram pe front, se întunecase, iar noi tot în tranșee eram, pentru ca gloanțele și brandurile nu încetau să treacă vâjâind și șuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând cu capul scos din tranșee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea fetiței mele scumpe, care striga alarmată: „Tăticule, tăticule, apleacă-te!”.

Fără să îmi dau seama că tu, draga mea, nu erai pe front, erai la Odessa, departe de mine, iar eu, pe front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul în tranșee, deasupra mea a vâjâit o bucată de brand explodat la o oarecare distanță de noi. Daca nu îmi aplecam capul, mi-l reteza.

Când am văzut această minune, n-am mai stat locului, am pornit, cu nădejdea în Dumnezeu, chiar în noaptea în care am auzit vocea, am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată, am trecut prin sate și orașe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte, și acum mă bucur ca vă văd sănătoase și îi mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca m-a scăpat de la moarte”».

Așa lucrează Maica Domnului în viața noastră, ca cea care este Mângâietoarea, ca cea care a știut să tacă, să trăiască într-un anonimat, într-o smerenie cum noi ce de astăzi nu o înțelegem, că ne place să fim sub reflectoare, în viața publică, să fim lăudați.

 Cred că liniștea vine în viața noastră cu cât vom reuși să adâncim mai mult cuvintele lui Hristos, Așa cum Maria stătea și asculta cuvintele Domnului, și așa cum suntem toți chemați la Liturghie, prin Evanghelia care se citește, prin textul din Sfinții Apostoli dar și prin Liturghia în sine, să căutăm să ne ridicăm cu inima noastre înspre cer și să vedem mai degrabă ce vrea Domnul să ne spună nouă și nu atât ce am vrea să-i spunem noi.