În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre porunca iubirii vrăjmașilor, arătând de ce Domnul ne cere să nu răspundem răului făcut de ceilalți:

«Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt(...). Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc» (Matei 5, 39, 44) 

Duminica de astăzi ne pune spre reflecție, spre aprofundare și spre asimilare în viața noastră duhovnicească un pasaj pe care Părinții Bisericii noastre îl consideră ca fiind unul de mare probă, de examen pentru orice creștin. 

Porunca sau îndemnul Mântuitorului de a ne iubi vrăjmașii, de a ne ruga pentru cei care ne fac răul sau de a-i binecuvânta pe cei ce ne blestemă este lampa de control pentru noi cei care avem conștiința faptului că suntem ucenicii lui Hristos.

Desigur, dacă vom avea un strop de onestitate și ne vom evalua din punct de vedere duhovnicesc, având ca și examen această poruncă a Domnului, cred că cei mai mulți dintre noi am simți că suntem deficitari. Am simți că nu am trecut acest examen, că l-am picat de cele mai multe ori sau poate chiar de fiecare dată. Cred că momentele în care noi am împlinit acest cuvânt sunt extrem de rare sau, mai degrabă, niște eforturi ale minții noastre de a prelungi în faptă ceea ce Hristos ne cere cu privire la cei care ne dușmănesc, ne prigonesc sau ne calomniază. 

În situații de felul acesta, preocuparea noastră constantă este de a găsi o anumită logică sau rațiune a răului care se năpustește asupra noastră. 

Ne întrebăm, de multe ori, de ce o anumită persoană decide să se comporte într-un mod atât de neadecvat, într-o lipsă totală de consonanță cu ceea ce ne cere Evanghelia - adică de ce un om este rău cu noi. 

Căutăm tot felul de răspunsuri, și nu le găsim. Știți de ce? Pentru că răul nu are nicio rațiune și niciun fel de logică, oricât am încerca noi să întemeiem o anumită faptă sau atitudine a unei persoane față de noi. Mă gândesc că Domnul Hristos ne-a dat această poruncă în privința comportamentului față de cei ce ne dușmănesc sau ne maculează identitatea noastră tocmai pentru că ceea ce este lipsit de rațiune, de logică sau de întemeiere nu merită niciun fel de atenție, ci doar de a ne ruga și de a rămâne impasibili față de ploaia aceasta a disprețului care se poate năpusti asupra noastră.

Nu știu cât reușim noi să conștientizăm, dar Domnul Hristos, în contextul acesta în care ne vorbește cum să ne comportăm față de cei care sunt răi și ne calomniază, ne dă un îndemn care este paradoxal: ne spune să nu ne împotrivim răului. 

Noi știm că viața noastră duhovnicească rezidă și constă mai ales în împotrivirea față de rău. La ce anume se referă aici Domnul? Adică dacă ne vine un gând de răutate, de invidie, de dispreț, de judecată, noi să nu ne împotrivim acestui rău care este în mintea noastră? 

Oare la acest lucru se referă Hristos? Nicidecum! Nu se referă la răul pe care noi îl încuviințăm și îl cultivăm în viața noastră. Noi, la nivelul vieții noastre personale, trebuie să ne împotrivim răului pentru ca noi înșine să nu devenim un instrument al acestuia, să nu ne desfigureze. 

Îndemnul de a nu ne împotrivi răului se referă la răul care vine din afara noastră, adică răul de la oameni, nu de la diavol, de la cei care, fără niciun fel de logică sau rațiune ne bombardează cu o atitudine dușmănoasă, distructivă. 

De ce ne dă Hristos acest îndemn? Pentru că împotrivindu-ne răului care vine de la cel de lângă noi, noi nu facem altceva decât să amplificăm acest rău, să contribuim la dinamica lui și să-l întreținem, să punem lemnele pe focul care susține răul. 

Preasfinția Sa a arătat că modelul de atitudine în fața răului ni l-a dat Domnul Hristos pe Cruce:

Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, ne spune că Sfântul Siluan afirma că „adevăratul creștin sau cel în care lucrează harul lui Dumnezeu este cel care-și iubește vrăjmașii” - acesta este unul dintre indiciile precise că în noi se află harul lui Dumnezeu, și anume că avem puterea de a ne iubi vrăjmașul. Și mai spune încă ceva: „Creștinismul, în esența sa, nu poate fi niciodată agresiv, indiferent despre ce este vorba: fie că este vorba de un adevăr de credință, fie că este vorba de propria noastră persoană, când cineva ne fărâmițează demnitatea și ne-o maculează. 

Însuși Domnul este Cel care ne învață, pe Cruce. Când S-a răstignit pentru noi a manifestat atitudinea pe care noi nu o avem și nu ne-am asuma-o în asemenea contexte. S-au îndreptat împotriva Domnului Hristos, pe Cruce fiind, priviri piezișe, disprețuitoare, o ploaie torențială de calomnii și acuze. Când I-a fost sete a primit oțet și fiere, a fost distorsionat, răstălmăcit. Unii L-au numit, dintre cei care Îl dușmăneau, că scoate pe demoni cu domnul demonilor - adică pe Însuși Dumnezeu L-au numit demon. 

Una dintre lucrările foarte precise ale diavolului este că el atacă, în toate felurile, identitatea omului cea mai pură. Cum S-a comportat Hristos pe Cruce? Nu S-a apărat. Nu a devenit agresiv, nu le-a reproșat nimic celor care erau lângă Cruce și care, în iluzia lor, credeau că-L pot ucide pe Dumnezeu, adică Viața. Nu S-a dat jos de pe Cruce, nu le-a spus ceva de felul că i-a vindecat pe cei infirmi, bolnavi, cei ce nu mai aveau niciun fel de nădejde de izbăvire, că le-a vorbit așa cum nimeni niciodată nu le-a vorbit, nu a ripostat întrebându-i de ce se poartă așa cu El. Nimic din toate acestea. Aceasta ar fi fost atitudinea noastră. 

Hristos rămâne neclintit în dragostea Sa. Nu vorbește, nu ripostează la răul cumplit care se îndrepta înspre El. De ce? Fiindcă El Însuși este iubirea ipostatică, ființială, iubirea adevărată. Noi simțim nevoia să adjectivăm și să spunem „iubire adevărată” însă iubirea nu poate fi decât adevărată, ea este cea care nu ripostează în fața răului. 

Noi ne întristăm la un mic cuvânt pe care ni-l spune cineva, sau dacă suntem desconsiderați, neapreciați suficient sau că nu primim suficientă recunoștință pentru o faptă bună pe care am făcut-o. Pentru noi este un adevărat iad și ne năpustim asupra celui care nu s-a comportat conform pretențiilor pe care le avem în sufletul nostru.

Cât de greu este acest cuvânt al Domnului Hristos! Și aceasta pentru că nu avem iubire în noi;  în aceasta stă povara și aparenta imposibilitate de a ne iubi vrăjmașii, de a nu riposta când ei ne calomniază, când ne murdăresc.

Noi ne vom identifica, la modul cel mai puternic și mai deplin al cuvântului, cu Domnul Hristos, când vom ajunge să împlinim această poruncă. 

Tendința naturală este să ne apărăm în fața unei nedreptăți, a unei răutăți care vine și simțim că ne zdrobește și ne fărâmițează sufletul. Noi vrem să ne justificăm, să ne apărăm și este în conformitate cu ce ne spune propria conștiință. Dar nu aceasta este atitudinea adecvată despre care ne vorbește Hristos. 

Sfântul Siluan Athonitul ne spune că noi trăim o stare de răvășire și de neliniște sufletească tocmai pentru că nu am ajuns la starea de a ne iubi vrăjmașii. Când ne vom iubi vrăjmașii, cei ce ne blestemă sau care ne urăsc, vom ajunge să avem pace sufletească. 

Unul dintre Părinții canonizați anul acesta de Biserica noastră, Sfântul Sofian de la Antim, ne spune, într-un text minunat, că i-a iertat întotdeauna pe cei care s-au purtat atât de abuziv și răutăcios față de el și și-a învățat conștiința că Dumnezeu a îngăduit să fie calomniat sau batjocorit tocmai pentru păcatele pe care numai Domnul le știe; omul în sinea lui și-a dat vreme de pocăință și de smerenie prin aceste răutăți îndreptate împotriva lui.

Dacă veți citi viețile sfinților, veți vedea că este o trăsătură comună dominantă în viețile lor. Aproape toți sfinții au fost calomniați în timpul vieții lor, batjocoriți, desconsiderați, mototoliți în identitatea lor. Ce au făcut ei, cum s-au comportat? La fel ca și Hristos pe Cruce. Nu s-au apărat în niciun fel.

Aceasta poate părea o notă de slăbiciune sau ca și cum ar fi adevărat ce ar spune cineva despre noi și noi nu reușim și nu vrem să ne apărăm. Spiritualitatea filocalică, Patericul, Părinții Bisericii noastre, Însuși Domnul în Evanghelia Sa ne așază în fața unei alte perspective și anume să nu răspundem răului cu agresivitate, nici să nu ne justificăm , nici să ne apărăm. E foarte greu, cumplit de greu. Să lăsăm să vorbească iubirea din inima noastră care are puterea de a desființa răul. Nu putem niciodată să desființăm răul prin rău. Răul se amplifică prin rău. 

Părintele Episcop Ignatie a remarcat că, din nefericire, în rău oamenii de solidarizează mai rapid decât pentru a împlini un bine:

Noi ne solidarizăm foarte greu când este vorba de iubire, însă o facem foarte ușor când e vorba de răutate. Și-mi veți spune că nu e chiar așa, când avem un proiect comun. Ne gândim la cineva suferind și încercăm să-l ajutăm financiar și se coagulează multă energie. Este adevărat și aceasta. Însă în rău ne coalizăm mult mai ușor și sunt convins că aveți foarte multe exemple. În rău, oamenii care au fost dușmani la un moment dat, când au, la rândul lor, un dușman comun, devin prieteni. Dintr-o dată. Fără niciun fel de discuție, consiliere, dezbatere. Se solidarizează împotriva celui care-l consideră ca fiind inamicul comun. Și cât de ușor facem acest lucru. 

Când este vorba de dragoste, de un proiect comun, e nevoie de muncă de lămurire, de mesaje, ne gândim cum să alegem cuvintele cele mai adecvate pentru a sensibiliza pe cineva. Dar la rău nu e nimic din toate acestea. Sigur că și diavolul are inteligența lui malefică, are aderență în sufletul nostru, dar foarte ușor mergem spre acest drum, spre cărarea care duce spre energii consumate pentru a desființa un dușman comun.

Hristos ne spune să nu ne împotrivim răului care vine dinspre semenii noștri. Cel ce ne privește pe noi personal ca strădanie și nevoință de a ne schimba este un rău pe care trebuie să-l refuzăm și căruia să ne împotrivim la nivelul nostru subiectiv. Celui care vine din afară, dinspre cei din jur, care nu are logică, nu merită să i te opui, ci să-i răspunzi cu rugăciune, cu iubire, cu răbdare, și mai ales - ceea ce este foarte greu - cu tăcere. Numai în acest mod noi ne vom putea numi cu adevărat ucenicii lui Hristos, când vom ajunge să ne iubim vrăjmașii și să lăsăm ca energia iubirii din noi să fie cea care desființează răul care se îndreaptă înspre noi.