Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Adrian Chirvasă, alături de slujitori ai Catedralei Episcopale din Huși.

De asemenea, în după-amiaza aceleiași zile, în localitatea Laza, Protopopiatul Vaslui, Părintele Episcop Ignatie a oficiat o slujbă de pomenire și la căpătâiul domnului Neculai Pălimaru, tatăl părintelui Cătălin Pălimaru, directorul Editurii Renașterea a Arhiepiscopiei Clujului.

Ierarhul Hușilor a vorbit despre nădejdea pe care Domnul o dă celor care se despart fizic de persoanele dragi:

«Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi» (Ioan 11, 25) 

Avem nădejde că Domnul Hristos este Cel care ne mângâie, așa cum le-a mângâiat în suferința lor pe surorile Marta și Maria, cele care l-au văzut la Lazăr, fratele lor, prins în chingile morții. 

De multe ori, noi avem aceeași atitudine ca și aceste două surori. Considerăm că Dumnezeu nu vine la timp, când noi avem cea mai stringentă nevoie. Marta și Maria sunt cele care L-au rugat pe Domnul Hristos în satul Betania ca să îl vindece pe prietenul Lui, pe Lazăr, de boala de care suferea și care atrăgea după sine iminența morții. 

Domnul Hristos întârzie înadins și ajunge la câteva zile după ce Lazăr a murit. Când ajunge în Betania, Marta și Maria, într-un fel, Îi reproșează lui Iisus spunându-I că prietenul Său, Lazăr este mort și că, dacă ar fi venit mai devreme, ar fi putut să-l scape de iminența morții, de inevitabilul morții. Chiar dacă noi ne revoltăm sau mai avem câte o nemulțumire, Domnul ne înțelege exact în punctul în care ne aflăm. 

El a inițiat un dialog cu cele două surori Marta și Maria. Le-a întrebat dacă ele cred în Înviere și dacă au această convingere că fratele lor va învia. Și ele răspund că „da, la Învierea cea de Apoi”. Iar Iisus le spune că El este Viața și oricine crede în El, chiar dacă moare, va învia. Cu alte cuvinte, le încredințează pe cele două surori că moartea nu mai este o realitate de nedepășit. Este un intrus în existența noastră, dar ea poate fi biruită de Cel care este viața ființială, viața noastră a tuturor. 

Marta și Maria mărturisesc credința în El, Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru a mântui pe tot omul aflat sub teroarea și povara păcatului. Le este greu să înțeleagă că într-adevăr El este Viața și devin martore ale acestor cuvinte în momentul în care Hristos Se duce în fața mormântului și-l cheamă pe Lazăr, iar El iese înfășurat, așa cum era în tradiția acelor vremuri, în giulgiuri, iese din mormânt la chemarea Celui care este Viața absolută, Învierea. În acest fel ele au primit o arvună că într-adevăr moartea este biruită prin Iisus Hristos. 

Hristos a lăcrimat când a primit vestea morții lui Lazăr - acest lucru este consemnat în Evanghelii - văzându-Și făptura prinsă în chingile morții, în stare de putrefacție. Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte. Păcatul neascultării a atras după sine, în lumea noastră, moartea, și a devenit o realitate inevitabilă, dar, în Hristos, ea are un conținut ontologic schimbat. Moartea nu mai este un zid pe care nu-l putem trece ci devine un prag, o ușă, o poartă înspre o altă existență, viața veșnică, viața cu Hristos.

Din nefericire, dacă s-ar face o statistică a celor care cred sau nu în Înviere, s-ar putea ca rezultatul să fie unul nesatisfăcător. Credem în Hristos, în ceea ce El ne învață, dar mai puțin credem în Înviere. Chiar și oamenii simpli își pun întrebarea dacă este ceva dincolo de moarte, și dacă a venit cineva de acolo pentru ca noi să ne putem convinge că există o altă existență dincolo de viața aceasta. Întrebarea trădează o lipsă de credință în Hristos Cel Înviat, fiindcă Hristos este Cel care S-a întors din moarte și este, pentru noi, supremul argument că moartea este depășită și învinsă prin Hristos. 

Acesta ar fi un argument obiectiv pe care trebuie să ni-l însușim fiecare la nivelul vieții personale, că moartea este un prag, o poartă spre o altă existență. 

Însă mai este un argument de natură subiectivă. Dacă cineva vine și vă spune că odată cu moartea cuiva apropiat dumneavoastră, tată, mamă, prieten, rudă, etc., trebuie să îl scoateți din inima voastră pentru veșnicie, fiindcă a murit, să renunțați la el, la a-l iubi. În fața unui astfel de îndemn ne revoltăm. 

Nu avem cum smulge pe cineva din inima noastră, chiar dacă fizic nu mai este lângă noi, ci rămâne în inima noastră pentru veșnicie. Iubirea e mai puternică decât moartea. Moartea nu este o realitate în fața căreia dispare iubirea. Referințele noastre la persoanele care au plecat în lumea veșniciei sunt mult mai intense. Amintirea celui plecat este mult mai vie, chiar dacă din punct de vedere fizic nu mai este printre noi. Există ceva dincolo de lumea aceasta, veșnicia și comuniunea deplină cu Dumnezeu de care ne-a făcut părtași în mod absolut Hristos, și ne-a dat această arvună înviindu-l pe Lazăr. 

Acesta este motivul pentru care zilele de pomenire ale morților sunt sâmbetele pentru că și Lazăr a fost înviat într-o sâmbătă. În momentul în care vom pleca din lumea aceasta, Hristos ne va chema pe toți, pe numele nostru, și vom învia ca și Lazăr. Unii spre viață veșnică, alții spre osânda veșnică, în funcție de faptele săvârșite în lumea aceasta. 

Fie că credem sau nu, viața veșnică există și ne vom întâlni cu Dumnezeu în lumea veșniciei. Asemenea bobului de grâu pus în pământ, intră în stare de putrefacție, germinează pentru a-și da rodul său. Și noi la fel, intrăm în pământ în țărâna din care am fost luați, sufletul merge la Dumnezeu iar la obșteasca Înviere suntem chemați la viața veșnică, sau la osânda veșnică - nefericirea din iadul unde nu este iubire.

Este important să ne pregătim pentru acest moment fiindcă nu știm când vine, nu-l putem programa, uneori ne ia prin surprindere.

 Ducem cu noi ceea ce am adunat în sufletul nostru, faptele bune, dragostea, pe care le-am dat celor din jurul nostru. Cele ce țin de lumea materială rămân în urma noastră. Noi rămânem în conștiința celor ce rămân după noi în funcție de cât bine sau rău am făcut. Unii au rămas în istorie prin bunătatea lor. Alții au rămas în conștiințele celor de după ei prin răutate, prin lipsa lor de dragoste.

Hristos să ne învrednicească să trăim în mod înțelept viața, cât putem să ne străduim, nu este simplu, adesea clacăm dar să avem conștiința că ori de câte ori cădem să ne putem ridica.