În „Neîncrederea Sfântului Toma”, tablou pictat de Caravaggio pe la anul 1601, Iisus Hristos este reprezentat luând mâna Apostolului Toma în dorința de a-l ajuta să pipăie cicatricea rămasă după străpungerea cu sulița. Ca întotdeauna, Caravaggio își picta personajele folosind oameni de rând ca modele, chiar năpăstuiții sorții, întâlniți din întâmplare în diferite locuri, adesea sordide. Apostolul Toma, pictat de Caravaggio, este așezat la dreapta Domnului, are barbă, e încă tânăr, dar încercat de greutăți, puternic, poartă o cămașă veche și descusută, cu degetele zbârcite de muncă și încă murdare. Ce deosebire față de tabloul lui Martin Schongauer, pictat cu 100 de ani mai devreme. Aici, Sfântul Toma este reprezentat ca fiind încă foarte tânăr, cu barbă și păr lung îngrijit, bărbat frumos, îmbrăcat într-un ales veșmânt verde, în genunchi la stânga Domnului. Și aici Iisus Hristos îl ajută să cerceteze cu mâna urmele rănilor. Dar oricât de evidentă ar fi diferența dintre tabloul întunecat, dramatic prin realismul său fotografic, al lui Caravaggio și idealizarea iconografică a lui Schongauer, un lucru impresionează în ambele tablouri. Apostolul Toma dorește să afle cu adevărat cât de concrete sunt rănile cicatrizate de pe trupul Mântuitorului. Se repetă vechea, clasica, și mereu discutata întrebare: a fost Toma necredincios, ori neîncrezător? Preasfințitul Părinte Ignatie Trif, Episcop al Hușilor, are răspunsul pe care, sincer să fiu, îl așteptam de multă vreme, în strădania mea de a ocoli nepotrivitul și îndoielnicul cuvânt „necredincios”. Toma este „nelămurit”. El este Toma Nelămuritul. Și privind cele două tablouri, înțelegem imediat că, de fapt, îndrăzneala lui Toma nu este cea a necredinciosului, a scepticului care se lasă, blazat fiind, cu greutate scos dintr-o neîncredere esențială, ci a ucenicului iubitor, viitor apostol și martir, care dorește să transforme cunoașterea faptelor și iubirea pentru Hristos dinspre nelămurire spre ultima și definitiva dovadă posibilă a suferinței Celui crucificat pentru noi și din cauza noastră. Așadar, specifică Preasfințitul Părinte Ignatie, Toma trebuia să se lămurească, certitudinea sa fiind apoi certitudinea noastră, a celor care credem în Iisus Hristos. 

Precizarea apare în cartea „Pâinea și lumina vieții – Două dialoguri despre Crăciun și Paști”, semnată de Episcopul Ignatie Trif și de Cristian Pătrășconiu. Am crezut, și m-am înșelat, că voi deschide iarăși o carte de apologetică, așa cum sunt atâtea. Primul avantaj, deosebit de alte cărți scrise pe același subiect, constă în forma aleasă pentru ea: aceea de discuție între doi interlocutori, așezată ulterior în scris. De aici un ritm interior al discuției, a cărei intensitate nu scade de-a lungul convorbirii, dimpotrivă aceasta crește, se amplifică, intră în amănunte mai puțin cunoscute cititorului, dar semnificative, caută rezolvări noi în a reexplica adevăruri etern valabile, crezute ca fiind demult deslușite. Da, am putea afirma că știm destul de multe despre Crăciun și Paști. Se vorbește mult și peste tot despre aceste subiecte. Și totuși, intrând în universul propus de cei doi interlocutori descoperim, doar aparent surprinzător, că nivelul cunoașterii noastre poate să fie înșelător, mai scăzut decât bănuiam. Poate, ofer o scuză, ne-am așezat în acea stare obișnuită azi a unei cunoașteri pe care am încheiat-o de cercetat înainte de a fi ajuns la capătul cunoașterii necesare, din grabă și repezeala cu care citim tot ceea ce întâlnim pe telefon. Din acest motiv, m-am hotărât să vorbesc despre această carte. Pentru că ne reașază în realitatea unei acțiunii și a unei inițieri duse până la capăt. Cei doi autori ne cheamă să pricepem și să descoperim ceea ce lor le-a apărut normativ, propunându-ne să le fim alături, ei pornind de la premisa, dar și riscul asumat, de a fi absolut sinceri în tot ceea ce afirmă. Cartea se adresează intelectualilor, într-un sens larg și democratic al termenului, fiindcă intelectual înseamnă aici a fi dornic de a înțelege pentru a crede, pentru a lupta altfel, mai atent cu ispita necunoașterii și a adevărului știut doar superficial, pe apucate și fără luare aminte. 

Există, desigur, o legătură între Crăciun și Paști a șirului de evenimente care încep în ieslea de la Betleem și se încheie la mormântul pe care Mironosițele îl găsesc desfăcut, prim semn și hotărâtoare dovadă a Învierii. Scriam că discuția dintre cei doi autori ai cărții crește mereu în intensitate. Afirm acum că dialogul ne oferă mai mult, o dimensiune cinematografică, a unui film documentar care este și istoric și, în același timp, teologic. S-a născut Iisus Hristos sărac? Întrebarea pare legitimă având în fața ochilor peștera din Betleem și este justificată teologic prin realitatea dogmatică a Pruncului care este om adevărat și Dumnezeu adevărat. Curajul întrebării este normal, ne facem griji pentru starea copilașului din iesle, suntem duioși și fermecați, dar și temători. Sentimentul este legitim și constituie dovada umanității descrisă în dogma histologică, oamenii solidarizând-se în mod minunat cu Domnul coborât prin chenoză la noi. Bartolomeu Anania comenta o colindă binecuvântată unde, metaforic, femeile se îngrijorau dacă Pruncul are suficiente hăinuțe, colinda povestind despre dorința altor mame de a sări în ajutor, cu cele ce au de la pruncii lor. Întreaga natură: zăpada, iarna, vântul sunt și ele alături, miraculos ocrotitoare. „Frigul nu-L atinge”, cântă colindătorii. Episcopul Ignatie ne explică minunea peșterii de la Betleem, unde prezența animalelor nu este cea dintr-o iesle obișnuită, locul mirosind frumos, mirosul florilor. Vin mai apoi păstorii, iar magii se ghidează după o stea a cărei prezență astronomică pe cer fost documentată încă de pe la anul 1600 de Johannes Kepler. 

M-a impresionat constanta preocupare a celor doi autori de a nu-și lăsa propriile afirmații fără o referire benefică la autori care să permită justificarea ideilor exprimate. Este logic a se cita permanent din Teologia Dogmatică a Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae, dar și din gândirea patristică a Sfinților Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Sfântul Simeon noul teolog sau Efrem Sirul. Evident că valoarea teologică a textului este îmbogățită prin referiri la Panayiotis Nellas, Christos Yanaras sau Iustin Popovici. Preluarea ideilor lui Horia Bernea sau ale lui Vasile Băncilă dovedesc dorința autorilor de a se depăși filonul strict teologic către o discuție intelectuală reală, necesară pentru cititorii care doresc să înțeleagă subiectul cărții într-o accepțiune multiplă a ideilor expuse. Îi sunt recunoscător Preasfințitului Părinte Ignatie pentru că mi-a reamintit de opera lui Adrien Candiard, pe care o apreciez în mod evident, fiind sigur că el, alături de Tomas Halik, este un foarte interesant apologet al credinței creștine din perspectiva modernă a spiritualității, așa cum este aceasta înțeleasă de contemporanii noștri. O traducere în limba română a cărților lui Candiard ar fi cu siguranță necesară.

Ultima  parte a cărții reprezintă acea creștere în intensitate a dialogului, pe care am semnalat-o mai sus. Ni se explică plauzibil simbolica smochinului cel neroditor, a pildei celor zece fecioare, iertarea femeii păcătoase. Am înțeles, desigur, că vorbim despre tot ceea ce trebuie știut în legătură cu fiecare zi din Săptămâna mare, în urcușul spiritual către Cina cea de taină și apoi Învierea Domnului. Acum avem certitudinea că iubirea trece inevitabil prin suferință. Și, mai mult decât binevenit, suntem lămuriți de ce nimeni nu are cum să treacă, și nici nu va trece vreodată, în „neființă”, sintagmă nefericită a lumii desacralizate, chinuite prin lipsa de logică a negației faptului că suntem, mai mult decât orice altceva, parte a veșniciei. Nimic nu este fără Dumnezeu, o știm. Așa cum scrie  Lidia Stăniloae în poezia „Întâlnire”: „Copacul pâinii este acolo și unde aparent nu este”.  

Am putea să denumim dialogul dintre Episcopul Ignatie și Cristian Pătrășconiu ca fiind hristologie pe înțelesul tuturor. Așa cum a-l citi este cel mai frumos dar pe care am putea să ni-l facem în prag de sărbătoare. Am câștiga tot ceea ce se poate cu adevărat câștiga, anume că sărbătoarea reprezintă liniștea de care avem nevoie pentru  a fi oameni adevărați pe calea mântuirii.

sursa: doxologia.ro