Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții protopopi Adrian Chirvasă și Iulian Dumitru Ștefan, și părintele paroh Marius Ionuț Oatu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre starea interioară  a omului în care acesta poate simți prezența lui Dumnezeu:

«Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum să răspundeți fiecăruia» (Coloseni 4, 6)

 Ne aflăm în momentul de întâlnire cu Hristos euharistic din cadrul acestei Liturghii care se săvârșește numai în perioada Postului Mare.

Această Liturghie a darurilor mai înainte sfințite este mai degrabă un ritual de împărtășire. În primele veacuri creștine, iubitorii de Hristos își doreau foarte mult, în perioada Postului Mare, să se împărtășească. Posteau o zi întreagă fără să mănânce sau fără să bea ceva, și la ceas de seară, în cadrul Vecerniei, primeau Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele Domnului, așa cum noi, în seara aceasta, L-am primit pe Hristos.

Ați constatat că această Liturghie are o rânduială specială. Sunt două momente precise în care se sună din clopoțel și nu se mai spune absolut nimic, nu mai există niciun fel de dialog liturgic între strană și altar. 

Primul moment este o procesiune de transfer a Sfintei Împărtășanii care se află pe Sfânta Masă, și diaconul, cu lumânarea și cu cădelnița în mână, precede pe preot sau episcop în procesiunea de mutare a Trupului și a Sângelui Domnului la proscomidiar. Este primul moment de tăcere. 

Al doilea moment de tăcere este cel în care Sfânta Împărtășanie este adusă în procesiune. În vechime, proscomidiarul nu era în altar, era într-o altă clădire exterioară bisericii numită skevofilakion. De acolo avea loc procesiunea, din exterior, a aducerii Sfintei Împărtășanii prin mijlocul credincioșilor, înaintându-se spre Sfânta Masă. Este al doilea moment al Vohodului, adică al intrării lui Hristos, adus de către preot sau episcop și așezat pe Sfânta Masă.

Sunt cele două momente de tăcere. De ce? Când trece Dumnezeu printre noi, trebuie să tăcem. Dumnezeu vine în mintea și în inima unde este multă liniște. Unde este zarvă, rumoare, gălăgia patimilor, a gândurilor murdare, nu vine, nu se așază.

Această rânduială din cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite este o împlinire concretă a ceea ce a trăit Prorocul Ilie pe Muntele Horeb. Cei ce aveți răgazul necesar deschideți Cartea a III-a a Regilor, capitolul XVII și veți vedea cum L-a întâlnit acolo Prorocul Ilie pe Dumnezeu. 

Prorocul Ilie avea o personalitate incandescentă, cu multă fervoare, foarte multă râvnă pentru mărturisirea credinței în Dumnezeul cel adevărat. Era un proroc de foc și de aceea s-a și înălțat la ceruri – cum ni se spune în aceeași Carte a Regilor, într-un car de foc - pentru că viața lui a fost numai flacără. Focul este cel care lămurește, dă la o parte; dacă punem în foc obiecte din fier, ruginite, se curăță foarte ușor. Prorocului Ilie i Se arată Dumnezeu pe Muntele Horeb și Domnul îi spune așa: „Nu îmi vei simți prezența Mea nici nu mă vei vedea în pucioasă, în tunete, în fulgere, nici în vânt năpraznic; Mă vei vedea și vei simți prezența Mea în liniștea lină de vânt”. 

Zefirul este acea adiere imperceptibilă a vântului. Și-mi place totdeauna - ca să înțelegeți această metaforă - să fac recurs la un text din folclorul nostru românesc, care este ca un dialog, în care se întreabă cel care cântă: „Care este frunza care se mișcă când vântul nu bate?” Este frunza plopului care la cea mai mică, imperceptibilă mișcare, adiere de vânt, vezi că se mișcă. Ilie a învățat de la Dumnezeu că El i Se arată unde este liniște.

Preasfinția Sa a amintit de efortul necesar pentru a dobândi și a păstra starea de liniște a sufletului:

Această Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite este o Liturghie a liniștii, a interiorizării; foarte multă pace, strădanie și nevoință din partea noastră de a simți vibrația adâncă a sufletului nostru ca pe tot parcursul Liturghiei să ne întâlnim și să ne împărtășim cu Cel care este liniștea noastră, cu Însuși Hristos. 

Noi căutăm, de multe ori, liniștea în prieteni, în lucrurile materiale, în confort, în stabilitatea emoțională pe care ne-o pot oferi cei din jurul nostru sau poate nu ne-o oferă. Adevărata liniște este în Dumnezeu și El poate liniști cu adevărat sufletul nostru.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, pe care-l sărbătorim astăzi, a trăit pe la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea. El este cel care ne spune că omul va trăi cu adevărat liniștea când va asuma adevărul despre sine însuși și despre ceea ce se întâmplă în jurul său, despre credință. Și ne spune acest om cu viață sfântă, că adevărul nu stă în compromisuri rafinate nici în formule ambigue ci adevărul este darul lui Dumnezeu care capătă strălucire prin sfințenia vieții omului.

Când suntem în adevăr, suntem liberi. Libertatea înseamnă liniște. Asta ne oferă Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeu vine acolo unde este strădania omului pentru liniște, unde nu ne grăbim, unde încercăm, la nivelul vieții noastre personale sau inter-relaționale, să nu aplicăm graba, lipsa de răbdare pe care acum în era mediilor digitale o deprindem din modul în care folosim telefoanele. 

Ați observat că intrăm pe o pagină de internet și dăm în sus, în jos - scrollăm. Nu avem răbdare să citim. Ne uităm în zig-zag, ceva ne atrage atenția, mergem mai departe și nu rămânem cu mare lucru, fiindcă suntem grăbiți. În același timp, vrem să prindem cât mai multă informație. 

Graba aceasta se transpune și în viața noastră. Nu mai avem răbdare, nu mai avem răgazul necesar să-l ascultăm pe cel de lângă noi, care vrea să-și deschidă sufletul și să ne împărtășească ceva. Suntem grăbiți. Repede, iute totul. La Liturghie, la biserică, îi văd pe credincioși: of, e predica, nu se mai oprește omul asta? Slujba? E lungă. Îmi dau seama că acel om sărman nu știe de ce a venit. Vrea să câștige liniște dar de fapt nu se liniștește, rămâne tot în iureșul acesta al zgomotului, ca într-un carusel care ne învârte, ne sucește până ne îmbată de cap. Și zicem: „dar parcă nu m-am liniștit”. Cum să ne liniștim dacă ne aflăm permanent într-o grabă? Să ne gândim la aceste momente de liniște din Liturghie și atât să reținem, că Dumnezeu vine unde este liniște. 

La începutul slujbei, Ierarhul Hușilor a sfințit noile clopote și a binecuvântat noul lăcaș de cult pentru a putea fi oficiate slujbele în interiorul său.