Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele profesor universitar Daniel Benga și părintele paroh Alexandru Nan.

Numeroși credincioși români au primit binecuvântarea arhierească și s-au reunit în rugăciune pentru sănătatea personală și a semenilor lor.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat cât de mult ajută rugăciunea pe care o facem pentru cei de lângă noi, atunci când suntem în imposibilitatea de a le oferi un alt tip de ajutor:

«Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos» (Galateni 6, 2)

Suntem chemați să punem și noi umărul, să-l ajutăm pe cel de lângă noi în a purta suferința, povara, frământarea, starea de dezintegrare sufletească pe care o are în adâncul inimii sale. Constatăm, de multe ori, că nu putem exprima în cuvinte suferințele cele mai adânci ale noastre, și că cei din jurul nostru nu ne înțeleg în mod adecvat. Atunci suferința noastră se dublează; pe lângă cea pe care o resimțim vine și suferința că celălalt nu intuiește ceea ce trăim noi în adâncul inimii noastre. Doar oamenii foarte duhovnicești, cei ce au vederea interioară extrem de ascuțită pot plonja în sufletul care duce multă suferință și pe care nu o poate exprima în cuvinte.

Este o imagine plastică pe care poate am trăit-o cu toții în anumite momente ale noastre: când omul este pur și simplu doborât de suferință, nu mai are nici cuvinte, simte să rămână singur, parcă își îngroapă chipul său în palme și vrea să fie într-un fel afundat în propria lui suferință. Nimeni nu reușește să-l smulgă, dimpotrivă, atunci când cineva se apropie aproape că se simte deranjat și intră într-o stare de nervozitate. Aceste suferințe atât de profunde, care paralizează, sunt cel mai greu de dus. 

De multe ori, un om care suferă nu are nevoie de cuvinte, ci pur și simplu de prezența noastră. Și pe lângă prezență, îl însoțim pe omul suferind prin rugăciune. În zona neuroștiințelor sunt acum cercetări foarte concrete din care se vede că atunci când cineva se roagă pentru un om suferind, cel ce suferă capătă un alt mod de înțelegere asupra a ceea ce simte în sufletul său.

Rugăciunea pentru cel suferind, purtarea acestor poveri pe care le duce un om este o formă de a ne asuma modul cum S-a purtat Hristos, cu noi, pe Cruce. Legea despre care spune Sfântul Apostol Pavel este legea dragostei. Dragostea este cea care asumă totul, are ochi străvăzători, pătrunde în adâncul suferinței unui om și citește starea în care se află acea persoană. Noi, sigur, vorbim de răstignirea Domnului Hristos, Cel ce a purtat suferința noastră. El Cel fără de păcat, desăvârșit, curat, fără vreo întinăciune, Își asumă și poartă povara păcatului nostru, tot disprețul aruncat și îndreptat înspre El când a fost răstignit.

Poate v-ați întrebat de ce pe Cruce este singurul loc în care Hristos nu vorbește, nu Se apără. Sunt doar câteva mici intervenții pe care le are. În momentul răstignirii Hristos nu reacționează în niciun fel. Lasă să vorbească dragostea Lui. El asuma tot disprețul și ocara lumii; topea toată calomnia, ingratitudinea omului în dragostea Sa desăvârșită.

Așa ne iubește Dumnezeu și așa suntem chemați să iubim, să purtăm aceste suferințe ale celor din jurul nostru - chiar și pe ale celora ce ni le cauzează nouă, prin minciună, prin calomnie, prin batjocură, prin strivirea identității publice, prin murdăria pe care o aruncă asupra noastră. E ceva greu de aplicat în viața noastră, însă Hristos este modelul nostru, ne uităm la El și cu harul Său să avem puterea aceasta. În funcție de câtă dragoste avem față de cel în suferință, atâta dor și putere de rugăciune se naște în sufletul nostru pentru acea persoană.

De multe ori cuvintele noastre, modul nostru de a ne comporta sunt atât de sărace în a mângâia pe cineva în suferință. Și atunci apelăm la ceva ce ține de sfera spiritualului, la ceva ce sparge toate aceste bariere ale noastre. Aceasta este rugăciunea pentru cel suferind. Doar așa primim dragostea lui Hristos.

Unul dintre părinții contemporani, Părintele Porfirie Kavsokalivitul, era întrebat cum se poate dobândi starea de împreună-pătimire cu omul care pătimește, cum se poate ajunge la conștiința pe care o descrie și  Sfântul Apostol Pavel, anume că noi toți suntem ca mădularele unui trup, că atunci când ne doare capul sau mâna sau piciorul, suferă întreg corpul nostru. Părintele Porfirie dă un răspuns atât de simplu, care ne ajută ca prin pași concreți, constanți, să deprindem iubirea față de cel care suferă: mergem pe stradă și vedem pe cineva infirm, să rostim o rugăciune pentru el; vedem pe cineva că se ceartă, spunem o rugăciune pentru acea persoană ca Dumnezeu să înmulțească rugăciunea pentru acel om; vedem pe cineva care cârtește și se comportă inadecvat, cerem lui Dumnezeu să-i dea înțelepciune. Fiecare dintre noi putem găsi contextele precise care să ne ajute să învățăm această stare de purtare a poverilor celor din jur. 

Tendința noastră este de a judeca pe cineva sau de a nu-l înțelege, dar nimeni nu cunoaște amplitudinea unei suferințe decât omul pe care o trăiește. De multe ori, când un suflet ne împărtășește ceva din cele pe care le trăiește, ne dăm seama că am fost într-o mare eroare, lipsită de dragoste. 

Dragostea este legea lui Hristos care ne ajută să alinăm prin rugăciune, prin prezența noastră, suferințele celor din jurul nostru. Măsura este foarte înaltă, însă Hristos este Cel care ne ajută să trăim frânturi mici din astfel de experiențe pe care le-au trăit maximal sfinții. Sfinții sufereau împreună cu cei în necaz și aflați în stări atât de negre pentru un om. 

Ori de câte ori aflați de suferința unui om, o mică rugăciune înseamnă extraordinar de mult. Dacă știți un om singur, este atât de simplu să-i dați un telefon și acel telefon îl poate reînvia, că cineva, prin vibrația vocii lui îi împărtășește dragostea pe care o are. Astfel se simte iubit, i se atenuează starea de singurătate pe care o trăiește.