Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Neculai Trofin.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că prin învierea lui Lazăr, Domnul ne-a încredințat că moartea poate fi biruită, nu mai are ultimul cuvânt: 

«Deci, Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea» (Ioan 11, 33-36)

Din punct de vedere liturgic, am intrat în duhul de taină al uneia dintre cele mai importante sâmbete din cursul anului bisericesc. Este Sâmbăta lui Lazăr, așa cum o cunoaștem noi, pentru că este legată de un eveniment major nu numai pentru familia lui Lazăr din Betania, ci în mod implicit pentru întreaga umanitate. 

Hristos, înviindu-l pe prietenul Său, Lazăr, ne-a dat această încredințare, ca arvună, că prin învierea sa din morți, prin biruința pe care Hristos a săvârșit-o, ne va face părtași pe fiecare dintre noi la această lumină și biruință. Arvuna sau preludiul marelui eveniment al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos este învierea lui Lazăr din Betania. 

Dumnezeu ne încredințează, într-un fel atât de clar, că așa cum Lazăr a fost înviat din morți, la fel și noi vom învia, pe temeiul ființial, ontologic, al Învierii, a biruinței pe care Hristos a săvârșit-o pentru noi.

Această sâmbătă este una specială pentru că ea este ca o duminică. Toată rânduiala liturgică este aproape la fel ca slujba din ziua de duminică. Hristos ne face părtași adevărului că moartea poate fi biruită și că nu este ultima realitate a vieții noastre, chiar dacă pentru noi pare implacabilă și de neevitat. 

Pentru noi este una dintre realitățile în fața căreia capitulăm cu toții, indiferent care este poziția pe care o ocupăm, cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți suntem, cât de bogați sau mai puțin bogați suntem. În fața morții cu toții capitulăm sau, într-un limbaj popular, cu toții suntem datori în fața morții care ne surprinde.

 Aceasta este semnificația ontologică pe care o aduce Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că prin moarte noi intrăm în veșnicie, în altă dimensiune, în alt mod de comuniune cu Dumnezeu. 

Spre deosebire de învierea lui Lazăr, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cea care ne face părtași la trecerea într-o altă dimensiune a veșniciei, nu ca una pentru care trebuie să luptăm, pentru că Hristos deja ne-a făcut părtași acesteia, doar să avem dorința să ne pregătim din această viață ca să putem intra în veșnicie. 

Hristos, înviind, nu S-a mai întors în moarte. Lazăr, chiar dacă a înviat, totuși după un anumit număr de ani s-a întors în moarte, dar moartea nu mai era cu aceeași semnificație pe care a avut-o atunci când a murit prima dată. Ci odată cu moartea lui Hristos și biruința acesteia, moartea lui Lazăr a devenit un prag, o ușă, o poartă înspre veșnicie.

Ceea ce este demn de reținut în acest eveniment extraordinar al Învierii lui Lazăr, este că a generat entuziasmul din Duminica Floriilor, au fost foarte mulți uimiți de ceea ce a săvârșit Domnul Hristos, cum și noi am fi uimiți dacă cineva are această capacitate de a învia o anumită persoană din morți; am rămâne într-o stare de înmărmurire, de uimire și am avea o apreciere și o dragoste extraordinară față de cel care ar putea să facă lucrul acesta. 

Învierea lui Lazăr, dacă-mi permiteți o metaforă, e „focul care a întreținut entuziasmul din duminica Floriilor”, cei ce erau atât de curioși să-L întâlnească pe Hristos, Cel care cu o zi înainte l-a înviat pe Lazăr. 

Preasfinția Sa a amintit de atitudinea surorilor lui Lazăr, Marta și Maria:

Aș vrea să reținem un alt amănunt legat de  evenimentul învierii lui Lazăr a patra zi. Și noi avem cam același comportament cu surorile acestuia, Marta și Maria care, dezamăgite, I-au reproșat într-un fel, delicat, lui Dumnezeu-Omul că nu a venit la timp, atunci când El a fost solicitat și când I s-a transmis mesajul că Lazăr este grav bolnav, ca să-l smulgă din suferința care făcea ca moartea să fie iminentă.

Domnul Hristos întârzie înadins, tocmai pentru a dezvălui și a pune în fața contemporanilor Săi că este biruitorul cu adevărat al morții, pentru că El Însuși este Viața ipostatică, ființială. Hristos nu este ca noi, cei care posedăm viața, ci El este viața. Noi nu putem spune că suntem viața pentru că noi murim. Noi doar posedăm viața, ne bucurăm de viață, avem viață, dar nu suntem viața. Hristos este Însăși viața absolută, ființială. 

În sinceritatea lor, Marta și Maria I-au reproșat Domnului, când Acesta a ajuns în Betania, spunându-i: „Doamne, n-ai venit la timp. Dacă Tu ai fi fost aici Lazăr, fratele nostru, nu ar fi murit. Tu ai fi fost în stare să eviți moartea și să-l vindeci de boala de care suferea Lazăr. Nu ai ajuns la vreme”. Și Dumnezeu, Care este întotdeauna delicat, gingaș chiar și atunci când manifestăm nemulțumirea după mintea noastră, după prejudecățile noastre, ne tratează cu multă răbdare și încropește un dialog prin care vrea să le încredințeze pe aceste femei că oricine crede cu adevărat în El, nu va muri, ci va fi părtaș vieții veșnice, așa cum s-a întâmplat și cu Lazăr. 

S-a apropiat de mormântul unde era îngropat Lazăr, care era deja intrat în stare de putrefacție și mirosea greu. Domnul, ajungând în fața mormântului, lăcrimează. Este singurul loc în Evanghelie unde este menționat că Domnul plânge - plânge și lacrimile acestea nu sunt numai pentru prietenul Său Lazăr, ci pentru întreaga umanitate pe care într-un fel o simboliza moartea lui Lazăr, că Hristos nu l-a creat pe om ca să moară, ci să aibă viață veșnică.

Eu am această nădejde că la fiecare înmormântare și slujbă de prohodire, Domnul lăcrimează, gingășește făptura Sa pe care nu vrea să o vadă prinsă în aceste chingi ale morții, pentru că El ne-a creat pentru viață. 

Îl strigă pe nume pe Lazăr, și el iese paradoxal, și așa sunt minunile, dincolo ce înțelegem noi cu rațiunea, cu scoica minții noastre - iese înfășurat în giulgiurile lipite pe trupul său. Era tradiția ca orice mort să fie îmbălsămat, înfășurat în niște pânze care erau îmbibate în uleiuri speciale care se lipeau de corp și foarte greu se putea da la o parte.

Lazăr când este chemat de glasul Celui care este Însăși Viața ființială, adică a lui Dumnezeu-Omul, iese din mormânt și se îndreaptă înspre El în stare înviată.

Așa se va întâmpla cu fiecare dintre noi la sfârșitul lumii, vom fi chemați pe numele de botez și vom învia. Unii spre viață veșnică, spre fericire veșnică, spre comuniune veșnică cu Dumnezeu, alții, dacă am fost răi, nesinceri, nu L-am iubit pe Dumnezeu, necredincioși, șmecheri, perfizi, vicleni, vom avea parte de cele rele, adică de osânda cea veșnică, de iad. Nu Dumnezeu este Cel ce ne pedepsește ci faptele noastre. Noi, cum ne-am comportat, tot acest comportament decide unde vom merge, în rai la lumină, la binecuvântare, sau în iad unde este întunericul cel mai din afară. 

Pornind de la Învierea lui Lazăr, în tradiția Bisericii noastre este înrădăcinată această convingere a credinței că noi toți vom învia ca și Lazăr. Zilele de pomenire pentru cei adormiți, prin excelență, sunt zilele de sâmbătă. 

Dumnezeu vrea doar să fim sinceri, cum au fost aceste două surori, Marta și Maria. Ele au fost deschise cu inima, bune, și-au exprimat dragostea față de fratele său, față de Domnul Hristos, au avut curaj să-I spună ceea ce le nemulțumea. Domnul Hristos apreciază de la noi sinceritatea, deschiderea inimii noastre și să nu fim vicleni. 

Să avem conștiința aceasta că ori de câte ori suntem în moartea sufletului nostru, ne va chema pe nume. Numai să avem urechi să auzim glasul Lui ca să ne învieze, să ne dea această lumină și verticalitate a trăirii credinței.

Hristos, Cel care l-a iubit pe prietenul Său Lazăr atât de mult, să fie Cel pe care-L simțim că este prietenul nostru, al fiecăruia dintre cei care ne revendicăm ca fiind ai Lui și să nădăjduim că vom avea parte de lumină, de comuniunea și de harul dumnezeiesc.