Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Bogdan Pîntea.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor, pornind de la exemplul dat de Domnul Hristos la Intrarea în Ierusalim, a arătat în ce constă strălucirea autentică a oricărui om: 

«Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus  veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe  cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale» (Matei 21, 6-8) 

Un om care vrea să impresioneze, să atragă atenția asupra sa, se va concentra pe ceea ce ține de exteriorul său. Unul va pune accent pe modul cum se îmbracă, altul pe bogățiile materiale, pe case, pe mașini, altul va încerca să se impună prin bogăția pământurilor devenind un latifundiar. Foarte puțini sunt cei care în chip smerit, modest, nu-și propun să devină centrul atenției, ci mai degrabă impresionează sau devin ca niște magneți spirituali prin starea lor sufletească, plină de lumină, blândețe și de înțelepciune.

Din păcate, noi acordăm o foarte mare importanță la tot ceea ce este exterior, la ceea ce credem noi că ne poate aduce o anumită strălucire, însă toate acestea se pot spulbera într-o secundă și rămânem doar cu ceea ce am adunat în sufletul nostru: lumină, bunătate, blândețe și înțelepciune.

Am făcut această mică introducere pentru a face legătura cu modul cum S-a comportat Domnul Hristos intrând în cetatea Ierusalimului. Cei care erau de față ar fi putut să nu se lase în niciun fel impresionați de Cel pe care-L vedeau pentru că, aparent spus, nu era nimic din ceea ce înseamnă un rege, înconjurat de oștiri, care să aibă aghiotanți în jurul său, oameni care să-l dirijeze în tot ceea ce privește un anume protocol sau să fie acompaniat de intendenți care să îi dea o anumită strălucire. 

Hristos intră în cetatea Ierusalimului călare pe mânzul asinei, smerit și lăsându-i pe cei din jur, care L-au primit, să-L aclame cu această cântare: „Osana, întru cei de Sus! Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”. Fiecare din cei ce erau de față așterneau hainele lor pe cale pe unde trecea Iisus, având în mâini ramuri de copaci. 

Domnul Hristos ne învață, din modul acesta atât de smerit, că măreția și strălucirea autentică a unui om nu stă în bogăția lui, în alaiul de oameni de care este înconjurat și slujit sau în cei care îl laudă sau îl lingușesc convingându-l că are un anumit prestigiu, ci mai degrabă stă în această atitudine de interiorizare, de atenție spre cele duhovnicești, și mai ales în actul acesta de slujire, să fie slujitorul tuturor. 

Hristos Și-a descoperit măreția, frumusețea și strălucirea Sa prin smerenia de care i-a făcut părtași pe toți cei prezenți la intrarea în Ierusalim. Desigur că cei ce erau de față realizau într-un anume fel că Hristos intră ca un împărat, dar nu unul politic sau cu duh revoluționar, prin violență sau agresiune care să îi scape de sub jugul stăpânirii romane; El este împăratul duhovnicesc al inimilor, este Mesia trimis de Dumnezeu-Tatăl ca să răscumpere omenirea de sub sclavia păcatului și de sub tirania morții. 

Preasfinția Sa a arătat că tot ceea ce s-a petrecut la intrarea Domnului în Ierusalim a fost conform profețiilor vechi-testamentare:

Regalitatea lui Iisus sau faptul că El este împărat reiese din toate aceste amănunte pe care poate noi nu reușim să le înțelegem pentru că nu mai suntem familiarizați cu textele Sfintei Scripturi. Însă cei care erau de față înțelegeau că El intră ca un împărat, ca Cel ce este trimis de Dumnezeu și că El este Mesia. De aceea s-au manifestat atât de entuziast, ovaționându-L, lăudându-L pe Cel care intra smerit, modest ca un slujitor pe mânzul asinei.

I-au cântat: „Osana, întru cei de sus!”, o cântare care Îi era adresată lui Dumnezeu la una dintre sărbătorile evreiești - sărbătoarea Cortului - unde era cerut lui Dumnezeu să trimită ploaia, și prin această rugăciune „Osana!” era invocat Domnul. Ulterior, sărbătoarea a devenit una de bucurie, o expresie a unei stări de euforie spirituală a sufletului în prezența lui Dumnezeu.

Așa au simțit cei de față să-L întâmpine pe Hristos ca pe un Dumnezeu, ca pe Regele cel ceresc, adresându-I-se cu această rugăciune „Osana!”, adică „Lăudat să fii Tu, Doamne!”. 

Inclusiv faptul că Domnul Hristos alege să meargă pe un asin pe care nu a mai urcat nimeni niciodată este tot un indiciu al regalității. În cartea a III-a Regilor din Vechiul Testament, în capitolul I, versetele 33-34, ni se spune că înainte de a fi uns Solomon rege al Israelului de către preotul Sadoc și prorocul Natan, acesta a fost urcat călare pe un asin și dus până în ținutul Ghihonului unde i s-a turnat untdelemn pe cap ca să fie uns rege. Și marele Solomon, înțeleptul, este cel care a fost urcat la porunca lui David să meargă pe un asin. Vedeți corespondența cât de perfectă este. Și la fel, un alt rege, Iehu, după ce a fost uns rege de prorocul Elisei (IV Regi, capitolul IX), ni se spune că a fost primit întinzându-se haine în fața lui pentru a trece peste ele.

Faptul că Hristos s-a urcat pe un asin și i-au fost așezate hainele în fața Lui pentru a trece peste ele, era un semn al regalității, al faptului că este Împăratul cel ceresc așteptat de toți pentru a răscumpăra umanitatea din sclavia păcatului.

Această regalitate a lui Hristos, ce reiese din detaliile acestea nesemnificative multe dintre ele - ramuri întinse, ramuri de copaci  în mâinile oamenilor sau faptul de a fi așezat pe un asin - a fost profețită cu foarte mulți ani înainte de către patriarhul Iacov. în Cartea Facerii, capitolul XLIX, Iacov este cel care profețește acest moment al intrării Domnului în Ierusalim, spunând următorul lucru: „Acela - adică împăciuitorul Mesia, Iisus Hristos, cel trimis în lume ca să mântuiască lumea – Își va lega de viță asinul său, de coardă mânzul asinei sale, spăla-va-n vin haina Sa și în sânge de strugure veșmântul Său. Ochii Lui vor scânteia ca vinul și dinții Săi vor fi albi ca laptele.”

Putem constata aceste corespondențe atât de perfecte. Însuși Domnul, în Evanghelia de la Ioan, ne spune că El este „vița iar noi, mlădițele”. „Cel ce este vița merge pe asinul mânzului și-Și va spăla haina Sa în sângele său” - adică se va răstigni pentru noi. De aceea, în vechime, Duminica Floriilor era numită Duminica Pătimirilor sau Paștele înflorit. 

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra erorii care se face prin considerarea că Duminica Floriilor ar avea rădăcini în sărbătoarea romană păgână Floralia:

Denumirea pe care noi i-am dat-o astăzi este una foarte recentă și nu are legătură cum din păcate se spune în foarte multe predici, cu sărbătoarea romană, Floralia. Această sărbătoare era prăznuită într-un cerc foarte restrâns în Italia centrală așa cum ne demonstrează acest lucru părintele Ioan Florescu din Scoția. Dânsul, într-o notă scurtă și descriere a acestei sărbători, demonstrează faptul că această sărbătoare nu a fost numită a Floriilor dintotdeauna, ci ea a pătruns în general în spațiul românesc prin Școala ardeleană din secolul XVIII, fiind pusă în legătură cu sărbătoarea romană Floralia însă nu are nimic de-a face cu aceea. Mult timp, această duminică a fost numită a Pătimirilor pentru că deschidea Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Se numea cel mult Paștile înflorit, după o tradiție instaurată în secolul al X-lea de împăratul Constantin Porfirogenetul care, la Constantinopol, obișnuia să le dăruiască celor ce ocupau funcții importante cruci de argint și având în mână ramuri de copaci. Modul acesta de sărbătorire a fost transferat în lumea apuseană, la Roma. Rădăcinile ei sunt biblice, fără vreo legătură cu sărbătoarea păgână Floralia. 

Am făcut această digresiune pentru a vă arăta că Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este una profund biblică așa cum am descris în detaliile de mai dinainte. 

De asemenea, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a subliniat că măreția reală a unui om rezidă în smerenie și slujire:

Hristos intră în Ierusalim într-un mod atât de smerit, arătându-ne că măreția și frumusețea unui om rezidă în cele lăuntrice. Cei de față au simțit acest lucru, de aceea s-au manifestat atât de entuziast. La fel, este greșit să credem, căci nu avem niciun indiciu, că cei din Duminica Floriilor au fost aceiași cu cei care strigau, cu același entuziasm și frenezie, în Vinerea Mare, „Răstignește-L!, Răstignește-L!”. Este o pură retorică să facem vreo legătură între duminica de astăzi și cei din Vinerea Mare. 

Cei care erau de față înțelegeau Cine este Iisus, și-L primeau în felul acesta și se bucurau de smerenia Lui, învățând, cum ar trebui să învățăm cu toții, că măreția unui om, indiferent de poziția socială pe care o ocupă, rezidă în smerenie și în slujire. 

Este în aceeași tonalitate cu ceea ce le-a spus Domnul Hristos, duminica trecută, fiilor lui Zevedeu, să nu fie ca stăpânitorii lumii de astăzi, ca cei ce caută întâietate și să fie slujiți, lingușiți, să se închine cineva în fața lor, ci să ia aminte că cel ce vrea să fie întâiul, să fie slugă tuturor. 

Adevărata autoritate a unui om duhovnicesc este iubirea. Cei ce-și manifestă autoritatea prin forță, prin violență, prin umilință, prin atitudini de degradare față de cei care sunt colaboratorii lor, dau dovadă de micime sufletească, sunt oameni mărunți la suflet - și să ne ferească Dumnezeu când un om mărunt la suflet ocupă o funcție foarte mare. Devine un dezastru pentru toți, indiferent că vorbim pe plan local, național sau planetar. Un om mic și cu puteri imense conferite poate duce totul într-o direcție de degradare și multă distrugere spirituală sau chiar și fizică.

Hristos ne învață că omul cu adevărat duhovnicesc este cel ce-și manifestă măreția prin smerenie, prin faptul de a-i plăcea să slujească, să fie în întâmpinarea tuturor, nu să se răzbune, nu să maculeze identitățile oamenilor, nu să calomnieze gratuit pentru a-i distruge pe cei ce-i consideră adversari. 

Hristos nu a avut nici cel mai mic gest sau licăr de pornire înspre a-i distruge pe cei care i-au fost adversari din ură și din răutate. Dimpotrivă, a pus în lucrare, cum numai Dumnezeu face, iubirea sa desăvârșită. 

Să ne ajute Domnul să simțim fiecare dintre noi că adevărata măreție a oricărui om constă în smerenie, în interiorizare, în iubire și, desigur, în foarte multă înțelepciune.