Din soborul slujitorilor Catedralei a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

În omilia rostită după citiea fragmentului evanghlic ce relatează vindecarea paraliticului de la Scăldătoarea Vitezda, Ierarhul Hușilor a afirmat cădeși ne-am aștepta ca suferința să dea naștere la mai multă empatie față de nevoile celorlalți, totuși aceasta poate să sporească egoismul și insensibilitatea:

«Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5,7)

Despre un om bun, capabil să răspândească în jurul său lumină, naturalețe și mai presus de toate, capacitatea de a-i primi pe ceilalți în inima sa, spunem că este „omul lui Dumnezeu” sau, într-o exprimare populară, că este „pâinea lui Dumnezeu”. Un asemenea om ne odihnește, în preajma lui simțim că ne putem comporta liber, fără niciun fel de poticneli sau tendințe de a fi ipocriți. Simțim că ne putem desfășura în toată splendoarea și expansiunea lăuntrică a sufletului nostru. Un asemenea om ne este foarte drag.

În pasajul evanghelic ni se vorbește despre un om paralitic, infirm, care nu putea să se miște. Mobilitatea lui era, am spune noi, mai mult decât inexistentă. Suferea de această boală de 38 de ani. Stătea la scăldătoarea Vitezda cu nădejdea că poate se milostivește cineva de el ca să-l arunce în apa care căpăta puteri tămăduitoare când mișcată de către înger.

Sfântul Evanghelist Ioan ne descrie o imagine extrem de sumbră a ceea ce poate să devină omul sau umanitatea. Erau foarte mulți suferinzi, care așteptau mila lui Dumnezeu, nădăjduiau în aceasta, însă din păcate se comportau fără milă. Și-au asumat fiecare dintre ei un comportament egoist, sau, cum s-a exprimat foarte plastic vrednicul de pomenire mitropolitul Antonie Plămădeală, „la scăldătoarea Vitezda era o adevărată competiție a egoismelor”. Fiecare se gândea doar la sine însuși, se gândea cum să primească cât mai repede tămăduire de boala de care suferea. Niciunul dintre ei nu s-a gândit la acest om neputincios, infirm, care într-adevăr avea nevoie de milă, de ajutor concretizat, avea nevoie de cineva care să-l ia și să-l arunce în această scăldătoare.

În mod paradoxal, toți cei ce se aflau la scăldătoarea Vitezda, deși se comportau fără milă, nădăjduiau în puterea vindecării, în mila lui Dumnezeu, în puterea pe care o așeza în această apă care devenea tămăduitoare. Nu-i interesa de cel care este în mod real în suferință. 

Noi credem și spunem că suferința este cea care ne mai flexibilizează, ne face un pic mai maleabili, mai deschiși în a înțelege suferința celorlalți pentru că suntem atenți la propria noastră suferință. 

Din acest pasaj evanghelic observăm că nu este tocmai așa. De multe ori, suferința ne poate transforma în persoane extrem de egoiste și chiar insuportabile. 

Puțini sunt oamenii care se lasă șlefuiți, înțelepțiți de ceea ce trăiesc în adâncul sufletului ca stare de deteriorare a sănătății trupești sau poate chiar a celei sufletești. 

Asupra acestui slăbănog bolnav de 38 de ani se apleacă Domnul Hristos. Îl întreabă dacă vrea să fie vindecat. Poate părea o întrebare ca nuca-n perete de vreme ce acesta își dorea de atâția amar de ani să fie vindecat, ca cineva să se milostivească de el și să-l ia și să-l arunce în scăldătoare. 

Sensul acestei întrebări, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, este ca acest infirm paralitic să-și exprime cu și mai multă tărie, să externalizeze cu toată ființa sa dorința de vindecare. De aceea Hristos îi pune întrebarea aceasta, tocmai pentru a amplifica și mai mult fervoarea, dorința sa extraordinară de a fi vindecat. 

Bietul om, în suferința sa, exprimă ceva care este ca un diagnostic, ca un RMN făcut asupra tuturor celor ce stăteau și așteptau mila lui Dumnezeu și vindecarea de suferințele pe care le simțeau că sunt în trupul lor. „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare. Sunt alții care intră înaintea mea și eu nu reușesc ca să mă arunc în această apă vindecătoare.” Ce trist să spună că „nu am om”, de vreme ce era acolo o mulțime de oameni care așteptau, cum am spus, mila lui Dumnezeu.

Preasfinția Sa a arătat că dacă omul se desprinde de Dumnezeu, în fapt se desprinde de sine însuși:

Vom putea înțelege deplin acest diagnostic al paraliticului de la scăldătoarea Vitezda dacă facem recurs la o stihiră de la slujba Litiei din seara precedentă. Atunci când paraliticul Îi spune că „nu am om  care să mă arunce în scăldătoare”, Hristos se exprimă astfel: „Milostivindu-se Mântuitorul - ne spune această stihiră - a  grăit către acest infirm: „Eu pentru tine m-am făcut om, pentru tine M-am îmbrăcat cu trup iar tu zici: nu am om?” Hristos, ne dezvăluie această stihiră din slujba dedicată duminicii de astăzi, este Omul prin excelență, Cel care întrupează cel mai deplin tot ceea ce poate să semnifice cuvântul Om. În Hristos, Care este Dumnezeul-Om, găsim modelul, frumusețea absolută a tot ceea ce presupune a fi Om.

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ne spune că „Hristos este în gradul suprem Omul pentru oameni întrucât este Omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu”. De un asemenea om avea nevoie slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, omul deschis, unit plenar cu Dumnezeu, omul care împărtășește dragostea, este sensibil la suferințele celui de lângă el. Hristos este, dacă se poate spune astfel, umanismul desăvârșit. Din păcate astăzi ni se vorbește despre un umanism secular, desprins de Dumnezeu, de principiile metafizice, ale Evangheliei - un om care vrea să fie om fără Dumnezeu. 

S-a dovedit pe parcursul istoriei umanității că ori de câte ori omul a dorit să fie om fără Dumnezeu, a sfârșit în degradare, în dezumanizare, a sfârșit în desconsiderare față de omul de lângă el. Și așa și-au găsit loc ideologiile lumii de astăzi, două dintre ele care au făcut ravagii și care au fost catastrofale pentru întreaga umanitate: fascismul și comunismul. Ambele aveau în centrul lor preocuparea pentru om, dar fără Dumnezeu, fără a ține cont de demnitatea pe care noi am primit-o în calitate de fii ai lui Dumnezeu. Această demnitate decurge din faptul că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Creștinul prin excelență, cel care iubește Evanghelia, care întrupează sau asumă în carnea și sângele său, adevărurile evanghelice, știe cu adevărat să se comporte și să se raporteze la om, să-l respecte pe semenul său, să pună în valoare demnitatea umană. 

Oricât s-ar strădui umanismele seculare să șlefuiască omul sau să-l pună în valoare, nu vor reuși niciodată pentru că ori de câte ori îl desprindem pe om de Dumnezeu, îl desprindem pe om de sine însuși. Dumnezeu-Omul Iisus Hristos  este Cel ce dă cu adevărat valoare omului.

Noi căutăm această valoare în tendințele lumii de astăzi și nu o găsim, și trăim neliniștiți, neîmpăcați, dezintegrați sufletește. Adevărata stabilitate și frumusețe poate fi dobândită în unirea cu Hristos. De aceea această stihiră tâlcuiește atât de frumos cuvântul paraliticului care spune că nu are om iar Hristos îi răspunde că El este Omul pentru acela, prin excelență, absolut, Omul unit cu ipostasul Cuvântului cel veșnic. „Eu sunt Cel care te vindec, Care te pot pune pe tine în valoare, îți pot reda sănătatea sufletească și trupească, adică integritatea ta ca om, spirituală și trupească.”

Unul dintre părinții contemporani ai Bisericii Ortodoxe Universale, Sfântul Iustin Popovici, surprinde și sintetizează în cuvinte minunate ceea ce am dezvoltat până acum. Adevărata împlinire a omului, demnitatea lui, frumusețea lui, integritatea lui spirituală este dăruită de către Hristos, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, Cel în care nu este niciun fel de sciziune sau conflict așa cum este în noi. Hristos este Omul desăvârșit pentru că este Cel unit cu Dumnezeu. Și ne spune așa Sfântul Iustin Popovici:

„Numai în Dumnezeul-Om și prin Dumnezeul-Om orice existență omenească poate să devină om adevărat, om desăvârșit, om împlinit. Numai cu Dumnezeu-Omul în Biserică și prin Biserică împreună cu toți sfinții poate omul ajunge bărbat desăvârșit la măsura vârstei plinătății lui Hristos. Fără Dumnezeul-Om, omul este într-adevăr lipsit de un cap și mai mult lipsit de sine însuși, fără sinea lui veșnică, nemuritoare după chipul lui Dumnezeu. În afara Dumnezeului-Om, nu există om ci întotdeauna numai un subom, o jumătate de om sau un neom. 

Aici trebuie să adăugăm și următorul adevăr: fără Dumnezeul-Om, omul este întotdeauna sclavul morții, sclavul păcatului, sclavul diavolului. Numai prin Dumnezeul-Om ajunge omul la rostul pe care i l-a așezat Dumnezeu, devine dumnezeu după har și în acest fel ajunge la desăvârșita plinătate a existenței și personalității lui. Fără Dumnezeul-Om și în afara Dumnezeului-Om, omul este amenințat de primejdia de a deveni asemenea diavolului și în afara Dumnezeului-Om, fiind sclav păcatului, omul se face de bunăvoie chip al diavolului, devine un familiar al diavolului. Cel ce săvârșește păcatul, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, este de la diavol.”

Prin urmare acest pasaj evanghelic al vindecării slăbănogului de la Vitezda ne evidențiază acest adevăr, că Iisus Hristos este Omul cu adevărat pentru noi oamenii. 

În diagnosticul pus de către acest infirm pentru toți cei prezenți acolo, sintetizat în această exprimare „nu am om”, este de fapt pusă în evidență întreaga dramă a umanității desprinsă de Hristos. 

Doar în Hristos, Dumnezeul desăvârșit și Omul desăvârșit, își poate găsi omul cu adevărat împlinirea și desăvârșirea. În Hristos Dumnezeu-Omul noi putem căpăta cu adevărat frumusețea și desăvârșirea absolute.

 Hristos, Dumnezeul-Om este modelul pentru noi oamenii, Cel care a venit să ne vindece de singurătatea pe care o provoacă păcatul, singurătate care atinge întreaga ființă umană, și nu numai sufletul. 

S-a dovedit, în urma cercetărilor științifice, mai ales din zona neuroștiințelor, în urma unor investigații imagistice, că atunci când omul suferă de singurătate, de fapt se activează o parte din scoarța cerebrală unde este procesată și durerea fizică - este vorba de cortexul cingular anterior. Acolo simte omul durerea fizică, iar când cineva se simte singur, refuzat, respins, se activează acea parte din creier. 

Singurătatea aceasta, exprimată în cuvântul „nu am om” a fost vindecată pentru totdeauna prin venirea Aceluia Care este Omul desăvârșit, prin excelență - cum spune Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, că „Hristos este în gradul suprem Omul pentru oameni întrucât e Omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu”.

Așa ar trebui să înțelegem noi acest pasaj evanghelic și să reflectăm, când suntem în momente de singurătate, de tristețe, că este cineva lângă noi - Omul prin excelență, Iisus Hristos. 

Cei ce suferă de singurătate - dacă nu o manipulează, căci există unii care o manipulează pentru a atrage atenția – și își doresc cu adevărat să iasă din această stare, nu așteaptă să li se ofere șansa de a ieși, ci profită de orice oportunitate, iar în momentul în care cei din jur le-o oferă nu resping comuniunea. O refuză doar când omul este tot egoist sau preocupat de sinele său și ar vrea ca totul să graviteze în jurul său, nu are nevoie de comuniune și să se smulgă din singurătate. Omul care vrea cu adevărat o va face ori de câte ori i se oferă o proptea; când i se întinde o mână, se va lega de aceasta și va nădăjdui să găsească o soluționare a impasului sufletesc, a acestei drame extraordinare pe care o poate trăi și pe care o experiază la modul cel mai adânc al sufletului său.

Să reușim și noi să ne uităm la Hristos, căci El este modelul nostru absolut, Omul prin excelență. Să fim sensibili la suferințele celor din jur, să avem capacitatea de a pune în prim planul vieții noastre nevoile celorlalți, suferințele lor, fără ca să le neglijăm pe ale noastre. Doar în felul acesta noi activăm iubirea în viața noastră și ne comportăm aidoma lui Hristos - cum s-a comportat El cu acest paralitic: A fost salvatorul, izbăvitorul, tămăduitorul, doctorul său prin excelență.