Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță.

În cuvântul adresat familiei îndoliate și celor prezenți, Ierarhul Hușilor a amintit câteva crâmpeie din profilul cultural și spiritual al profesorului Gruia Novac:

Este un moment de tristețe pentru că ne despărțim vremelnic de una dintre personalitățile marcante ale cetății Bârladului.

Un om pe care personal l-am cunoscut, ne-am întâlnit în diferite circumstanțe, am fost chiar în casa dânsului; l-am vizitat când puterile, vigoarea erau diminuate și am rămas cu această imagine a trăsăturilor dominante ale personalității sale: un om extrem de exigent cu sine însuși și cu cei din jur, un om care cumpănea întotdeauna cuvintele sale - care aveau un anumit conținut, nu erau simple emisii fonice, un om care era capabil de o sinceritate debordantă, înmărmuritoare de multe ori, și, desigur, un om care avea credința ascunsă în sufletul său.

Când spun că avea credința ascunsă în sufletul său nu este o metaforă. Am folosit această expresie având în vedere faptul că nu făcea caz de credința în Dumnezeu. O trăia într-un mod foarte personal, o împărtășea doar celor foarte apropiați, așa cum s-a întâmplat în momentul în care ne-am întâlnit și am luat acest lucru ca pe un compliment chiar dacă nu ne știam atât de bine. Vibra în sufletul său, credința în Dumnezeu.

Mi-am propus de mai multe ori să-l mai caut, însă din varii motive nu am mai reușit să ajung să-l mai văd. De ce mi-am dorit să-l vad? Pentru că atunci când l-am vizitat o singură dată în apartamentul dânsului, și am cunoscut-o și pe soția dânsului, pe doamna Ilinca, a manifestat o bucurie aparte, extraordinară. Era ca un copil căruia i se făcuse cel mai mare dar. M-am simțit ca unul care nu merit să fiu tratat astfel, în sensul că să mă bucur de această primire deosebită din partea domnului profesor. Mi-aș fi dorit măcar să-l mai văd bucurându-se în același fel, ca atunci când i-am pășit pragul.

Viața domnului profesor Gruia Novac a fost una dedicată slujirii și cultivării inimii și minții celor din jur. Și-a pus în lucrare întreaga experiență, inteligența acumulată ca dascăl. S-a impus în conștiința bârlădenilor și nu numai, în conștiința Moldovei, ca un iubitor de litere, un mare critic literar, un scriitor, și nu în ultimul rând un dascăl de excepție.

În aceste zile, de când a plecat la cele veșnice, au fost nenumărate evocări, mai ales în mediul virtual, cu referire la domnul profesor Gruia Novac. M-am gândit că atunci când suntem botezați, nu primim la întâmplare numele pe care îl purtăm toată viața și cu care suntem apelați de cei din jur. 

Numele conține în sine ceva din personalitatea fiecăruia dintre noi. Un nume foarte românesc, deși de origine slavo-românească, „Gruia” înseamnă piept, locul unde este inima. Avem un termen apropiat în limba română, când ne gândim la o parte proeminentă a unui deal, îl numim „grui”. Are aceeași rădăcină ca și acest substantiv propriu, nume, „Gruia” și înseamnă piept. În pieptul nostru este inima. Acolo simțim stările noastre de bucurie, de liniște, de credință, de multă pace. Domnul profesor Gruia a fost o inimă pentru toți cei care l-au cunoscut. O inimă ca dascăl dar și o inimă pentru toți cei care au interacționat cu dânsul. 

Această inimă nu încetează astăzi să bată, să știți; ea bate în fiecare amintire a celor care l-au cunoscut. De aceea noi, în Ortodoxie, avem Slujba de înmormântare, în sensul că suntem convinși – nu este doar o părere – că viața noastră nu se termină odată cu dispariția noastră fizică, cu momentul în care suntem așezați în sicriu. Viața noastră continuă în dimensiunea veșniciei. Moartea nu e decât o poartă de intrare înspre o altă lume, înspre veșnicie.

Această realitate o avem întipărită în sufletul nostru. Acolo unde există dragoste nu ai cum să ștergi amintirea, prezența unui om. Dragostea, ni se spune în Scriptură, este mai puternică decât moartea. Învinge, trece dincolo de aceste zăgazuri ale morții. De aceea noi ne rugăm pentru cei adormiți, pentru că este dragoste în inima noastră. Este expresia dragostei față de ei, prin rugăciune, pentru cei plecați în lumea veșniciei. Însuși Hristos este Cel care ne încredințează că moartea a fost biruită prin Învierea Sa. 

Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească și să-i facă parte de lumină.