Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele paroh Vasile Eugen Barz.

Între credincioșii români prezenți în număr mare la această zi de sărbătoare s-au aflat și multe persoane originare din localitățile județului Vaslui.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat că la Sinodul I Ecumenic, Părinții Bisericii au afirmat identitatea reală a  lui Hristos:

«Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» ( Ioan 17, 3) 

Duminica a șaptea a Paștilor este dedicată Sfinților Părinți care s-au întrunit la Sinodul I Ecumenic, din Niceea, în anul 325. În cadrul ședințelor acestui sinod, a fost statornicită, în chip lămurit, adevărat, în conformitate cu revelația dumnezeiască, exprimarea adevărului de neclintit că Iisus Hristos, Logosul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. 

Venind în lume, întrupându-Se din Preasfânta  Născătoare de Dumnezeu, Fiul Cel veșnic nu a părăsit cele ale dumnezeirii, a rămas ceea ce El este dintotdeauna, din veșnicie, deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și a devenit ceea ce El nu era, Om deplin, desăvârșit, exceptând păcatul.

Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic sunt cei care au reafirmat în chip ferm identitatea lui Iisus Hristos. În vremea respectivă a fost un mare eretic, Arie, un preot din Alexandria Egiptului, foarte cult, extrem de învățat însă care a crezut că poate să prindă în scoica minții sale adevărul dumnezeiesc despre Iisus Hristos, nelăsând loc pentru misterul înțelegerii faptului că Iisus Hristos este, în același timp, și în chip desăvârșit, Dumnezeu și Om. Firea dumnezeiască și omenească din Persoana unică a Fiului celui Veșnic sunt unite, fără să se amestece, fără să se știrbească una în cealaltă, să se dizolve sau să fie absorbite una în cealaltă; fiecare din aceste firi, dumnezeiască și omenească, își păstrează în mod absolut însușirile, trăsăturile caracteristice fiecăreia. 

Pentru acest motiv, Sfinții Părinți s-au întrunit la Sinodul I Ecumenic să statornicească, pentru totdeauna, acest adevăr legat de identitatea lui Iisus Hristos: Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit - Om desăvârșit în toată frumusețea și splendoarea cu care Dumnezeu L-a chemat pe acesta să fie. 

Dacă vrem să vedem un om frumos în sensul dumnezeiesc al cuvântului, un om perfect, desăvârșit, în comuniune cu Dumnezeu, un om deschis total, disponibil total pentru Dumnezeu dar și pentru oameni, acesta este Iisus Hristos.

Ori de câte ori, pe parcursul istoriei umanității, oamenii au avut tendința de a-L evacua pe Dumnezeu-Omul, pe Iisus Hristos din lume, omul a sfârșit în dispreț, în ciuntirea demnității sale și într-o neînțelegere a cea ce implică comuniunea dintre semeni.

Avem exemple concrete, două tipuri de totalitarism, caracteristice secolului XX, fascismul și comunismul. Acestea și-au propus să-l pună în centrul umanității pe omul desfigurat - un om al cărui conținut era egoismul, ura, disprețul, lipsa de respect față de demnitatea umană și, mai presus de toate, transformarea acestuia într-un simplu obiect de manevră care poate fi manipulat, desconsiderat, nepunându-se preț pe viața lui.

Așa se explică milioanele de oameni morți atât în totalitarismul fascismului dar și al comunismului, pentru că acestea două, susținute de dictatori, nu aveau în orizont ceea ce înseamnă omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Noi avem tendința de a crede că ne putem împlini ca oameni fără Iisus Hristos, Omul desăvârșit prin excelență, icoana a ceea ce înseamnă omul perfect, absolut. În Iisus Hristos nu a existat niciun fel de conflict, așa cum există în viața noastră, pentru că în firea omenească îndumnezeită, luminată, plină de energiile necreate, nu era loc pentru păcat. 

Iisus Hristos a fost primul Om din istoria umanității fără de păcat, Care nu a intrat în conflict cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a chemat să fim frumoși la suflet. 

Când pătrunde în sufletul nostru, păcatul ne dezintegrează, ne urâțește, ne face oameni răi, care ne lăsăm locuiți de întuneric și care renunțăm să ne străduim să împărtășim iubirea și bunătatea în jurul nostru. 

Omul care se lasă năpădit de buruienile păcatului decide singur să devină un om urât. De aceea, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, din pricina egoismului sau a iubirii de sine, a idolatrizării sinelui nostru, ajungem să ne mâncăm ca reptilele între noi, desconsiderându-ne, nevalorizându-ne unul pe celălalt. 

Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul desăvârșit, absolut, este Cel la care ar trebui să privim întotdeauna atunci când, din varii motive, din neputințele noastre, ne urâțim la suflet, devenim haini la suflet și răi. Ne uităm la El pentru că El este bunătatea absolută, este sfințenia absolută. 

Unul dintre teologii Bisericii noastre, Nichifor Crainic, a dat poate cea mai completă și frumoasă definiție a sfințeniei: „împlinirea umanului”. În contrast cu sfințenia, viața de păcat este o neîmplinire a umanului, adică o lipsă de sens a vieții noastre. Sfințenia este cea care dă sens vieții noastre.

Iisus Hristos este Cel care ne deschide calea înspre a dobândi sfințenia prin biruința asupra morții, prin lumina Învierii Sale. 

Și El ne spune acest lucru prin intermediul unui fragment evanghelic de o frumusețe și de o profunzime teologică extraordinară - rugăciunea arhierească, adresată lui Dumnezeu-Tatăl în maximă intimitate, așa cum fiecare dintre noi, în rugăciune căutăm intimitatea, sinele nostru, ne căutăm pe noi înșine; de aceea ne este drag să ne rugăm, fiindcă ori de câte ori ne rugăm, noi ne regăsim pe noi înșine și devenim oameni frumoși.

Preasfinția Sa a explicat ce trebuie să înțelegem prin viața veșnică:

Hristos S-a rugat pentru întreaga umanitate, și nu ca Cel ce avea nevoie să Se regăsească, pentru că Hristos, Dumnezeul-Om desăvârșit, nu Se pierde niciodată. 

În această rugăciune, Hristos ne spune că viața veșnică înseamnă să-L cunoaștem pe adevăratul Dumnezeu - pe Dumnezeu-Tatăl și pe Iisus Hristos pe Care L-a trimis.

În acest text, viața veșnică nu înseamnă exclusiv ceea ce va fi după moarte, ci viața veșnică înseamnă orice moment în care noi ne rugăm, intrând în comuniune cunoscându-L pe Dumnezeu. 

Gustăm din viața veșnică atunci când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos încă din această viață. Veșnicia nu este despre ceea ce va fi după moarte. 

Veșnicia pătrunde în timpul nostru efemer prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie; experiem veșnicia prin rugăciune, pentru că intrăm în comuniune cu Cel care este Absolutul, veșnicia ființială. 

Atunci când avem o persoană care ne este foarte dragă și o iubim fără niciun efort din partea noastră, intrăm în comuniune cu aceasta. Este un flux de energie care vine dinspre persoana respectivă înspre noi și simțim o unire a sufletelor noastre. Această unire este darul minunat al iubirii dintre oameni.

Cu cât ajungem să iubim mai mult pe cineva cu atât îl cunoaștem mai bine, dar cunoașterea aceasta nu este rațională. De multe ori stăm lângă un om zeci de ani și ajungem la concluzia că nu l-am cunoscut de fapt. Nu se referă ca o concluzie la cunoaștere ca un act cognitiv, rațional, al minții, ci o cunoaștere care izvorăște din iubire, care are propriile ei taine, pe care nu le putem epuiza cu mintea. Doar stăm și ne bucurăm de cel de lângă noi, împărtășindu-i iubirea și el împărtășindu-ne iubirea sa. Se face un transfer de conținut lăuntric dinspre sufletul pe care-l iubim în sufletul nostru. Cel pe care noi îl iubim devine cel care locuiește în inima noastră. 

Aceasta este cunoașterea despre care vorbește Iisus Hristos - viața veșnică - cunoașterea lui Dumnezeu. 

Când iubim foarte mult pe cineva nu am vrea să moară niciodată. Am vrea să trăiască o veșnicie. Vedeți cum încă de pe pământ noi gustăm ce înseamnă acest dor după veșnicie. Așa cum spune un poet francez, „a iubi pe cineva înseamnă a-i spune că nu moare niciodată”. Nici măcar dispariția fizică a unui om, chiar când îl vedem pe catafalc, în sicriu, nici atunci nu putem spune că cel pe care noi l-am iubit nu mai există. Dimpotrivă, el rămâne la fel de prezent și poate cu mai multă pregnanță în sufletul nostru. Moartea nu-l poate smulge pe acela din sufletul nostru. Dragostea noastră va rămâne pentru veșnicie. De aceea se spune în Scriptură că dragostea este mai puternică decât moartea. 

La o astfel de cunoaștere ne cheamă Dumnezeu. Să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin iubire. Iubirea este cea care ne creează această intimitate extraordinară cu El. În intimitatea cu Hristos putem să cunoaștem și identitatea Lui și să o simțim, ca Cel ce este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, modelul, icoana pentru noi toți. 

Sigur că noi suntem acaparați de multe teorii umaniste, dar niciuna din ele nu-l poate împlini cu adevărat pe om, să-i satisfacă setea de veșnicie. Hristos Însuși este Cel care, prin lumina Învierii Sale, dă sens întregii umanități și, sigur, la nivel particular, fiecărei persoane.