Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic, Preasfinția Sa a vorbit despre conținutul a ceea ce presupune urmarea lui Hristos:

«Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El» (Matei 4, 19-20)

În momentul în care întâlnim pentru prima dată un om, reflexul este să manifestăm o oarecare precauție sau prudență. Evident, dacă despre acea persoană ni s-a spus ceva, în prealabil, de către cei apropiați, vom avea mai multă deschidere și mai multă acceptare și bunăvoință. 

Lucrurile s-ar complica și mai mult în momentul în care persoana despre care nu știm foarte multe lucruri ne-ar cere să o urmăm, să ne asumăm setul de valori în care crede. Instinctiv, în fața unei asemenea invitații vom cere informații suplimentare, un moment de răgaz pentru a ne decide cum ne raportăm față de acea persoană. În acest interval de timp, dintre invitație și decizia propriu zisă pe care noi o vom lua, vom întreba și ne vom interesa despre persoana care ne-a cerut să o urmăm sau să credem în valorile în care crede ea. Este extrem de legitimă o asemenea abordare. 

Am făcut această mică introducere tocmai pentru a ajunge la ceea ce s-a citit în cadrul pasajului evanghelic rânduit în această a doua duminică după Rusalii.

Hristos se afla pe lângă Marea Galileii și acolo a întâlnit doi frați, pe Petru și pe Andrei, care se îndeletniceau cu pescuitul. Dintr-o primă întâlnire, Hristos le adresează invitația clară, evidentă: „Veniți după Mine și Eu vă voi face pescari de oameni”. Aceștia, fără vreo sincopă, Îl urmează pe Hristos, lucru menționat de către Sfântul Evanghelist Matei prin acel adverb de timp, „îndată”, lăsându-și mrejele lor. 

Cum e posibil să urmezi pe cineva pe care nu-l cunoști și despre care nu ști foarte multe lucruri? Probabil, bănuim că cei doi frați, Petru și Andrei, ar fi auzit ceva despre Hristos, dar nu suficient încât ei nu numai să-L urmeze pe Hristos, ci și să-și lase munca lor. Ei trăiau din pescuit, era sursa lor de venit din care își întrețineau familiile. Când Domnul i-a invitat într-un fel atât de irezistibil încât ei n-au putut să refuze, s-au grăbit și fără niciun fel de rezervă s-au dus să-L urmeze. Să urmezi pe cineva înseamnă să crezi în persoana respectivă, să-ți asumi tot ceea ce ține de setul său de valori, de ceea ce gândește, de modul cum se comportă, de mentalitatea acelei persoane.

A fi „pescar de oameni” înseamnă să fii apostolul binelui, al frumosului, al credinței în Iisus Hristos și al vestirii Împărăției lui Dumnezeu ca prezență a Lui în viața și în inima omului. 

Iisus Hristos nu a fost un om simplu, ci Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Fiind Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, cunoștea foarte bine ceea ce se potrivește într-un mod atât de evident pentru cei chemați la slujire. 

Ierarhul Hușilor a afirmat că Domnul Hristos adresează omului chemarea cea mai potrivită cu structura sa sufletească:

Când Dumnezeu se adresează inimii noastre, noi nu-L putem refuza, pentru că simțim, fără niciun fel de piruete logice, că ceea ce ne spune este cu adevărat pentru noi și ni se potrivește, ne împlinește ca oameni. Și acest lucru îl putem înțelege mai adecvat atunci când suntem într-o confuzie sau derută, când nu știm ce cale să luăm în ceea ce privește pregătirea noastră profesională.

 Când am terminat un anumit ciclu școlar, a trebuit să ne decidem înspre ce direcție profesională să o luăm. Evident, ne-am întrebat în primul rând părinții sau prietenii cei mai apropiați sau un dascăl în care am avut încredere, și ne-am lăsat într-un fel ghidați – sigur, cu expresia libertății noastre – de sfaturile sau de o anumită direcție pe care am primit-o în ceea ce privește pregătirea noastră profesională.

Un părinte foarte bun sau un dascăl minunat sunt cei ce știu să citească cel mai bine ceea ce se poate potrivi copiilor sau tinerilor care au nevoie de o sfătuire în ceea ce privește îmbrățișarea unei pregătiri profesionale. Și cu cât cunoaște mai bine acea persoană, cu atât îi va da un sfat pe măsură și-i va spune: „poate ar fi bine să urmezi medicina, sau să fii preot, sau un dascăl foarte bun”, și așa mai departe în toate domeniile profesionale. 

Pe măsură ce ești angajat în această pregătire, conștientizezi că ți se potrivește extraordinar de bine și vei ajunge un medic profesionist, un dascăl extraordinar care va avea capacitatea de a schimba viețile tinerilor, sau un preot de vocație capabil să-i întoarcă pe oameni înspre frumosul și bucuria credinței. În orice altă funcție pe care o poți deține îți vei da seama că ești un profesionist pentru că ai vocație pentru ceea ce te-ai pregătit. 

Sau, dacă ai vocație - și viceversa este valabil - pentru ceea ce te-ai pregătit, în misiunea, slujirea pe care ți-ai asumat-o, vei fi un profesionist. Nu vei fi un mediocru, nu vei trata lucrurile cu superficialitate și cu ignoranță, punând în pericol viețile celor din jurul tău sau ale celor cu care interacționezi inevitabil în virtutea pregătirii pe care o ai. 

Din păcate, pot fi și dascăli foarte slab pregătiți, pot fi și slujitori ai Bisericii care clachează din punct de vedere moral sau medici care pun în pericol sănătatea oamenilor. Acest lucru este din cauza faptului că nu sunt de vocație. 

Dumnezeu este Cel care în mod absolut, perfect, poate să ne descopere ceea ce putem face noi cel mai bine, sau slujirea pe care noi ne-o putem asuma în modul cel mai plenar, și-n urma căreia să vedem și roadele muncii noastre, 

Când Hristos i-a chemat pe apostoli la slujire, la misiunea de a le vorbi oamenilor despre Împărăția lui Dumnezeu, despre realitățile cele cerești, s-a dovedit că aceștia și-au asumat cu maximă responsabilitate misiunea la care au fost chemați. Unul singur a capitulat și a cedat, trădându-L pe Iisus - Iuda Iscarioteanul. El nu a reușit să se ridice la exigența a chemării de a fi ucenic al lui Hristos. Nu avea vocație. 

Când nu ai vocație, indiferent de zona profesională în care te afli, trădezi. Și trădezi în mod profesionist. Un om lipsit de vocație în slujirea sau pregătirea pe care și-o exercită trădează și se trădează și pe sine însuși, degradându-se prin modul cum se comportă.

Așa se explică faptul că ucenicii L-au urmat îndată pe Hristos, fără niciun fel de intermitență pentru că El, Dumnezeu-Omul desăvârșit, cunoaște în profunzime ceea ce poate omul să facă cel mai bine. 

A-L urma Hristos presupune a trăi viața Lui, a asuma concepția Lui de viață – mentalitatea, cum o numim noi. Nu putem fi ucenicul cuiva sau să spunem că ținem la cineva, dar prin viața noastră să contrazicem ceea ce acea persoană are ca și set de valori. Dacă noi vrem să fim ucenicii lui Hristos este de la sine înțeles că trebuie să fie o armonie între ceea ce El ne împărtășește și modul în care trăim la nivel practic, concret, cum aplicăm ceea ce ne-a lăsat spre împlinire sufletească și spre a deveni oameni frumoși în sufletul cărora să locuiască Dumnezeu.

În momentele de derută, de confuzie, când nu avem o certitudine cu privire la ceea ce trebuie să alegem, ar fi minunat să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu, să-L rugăm să ne deschidă calea, să ne dea un contur a ceea ce poate să fie potrivit pentru noi, ca în felul acesta să fim oameni de mare vocație, adică profesioniști, în misiunea și-n slujirea pe care o avem. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Rareș Daniel Ilie, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al Parohiei Coșești, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile lăcașului de cult.