Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță.

În cuvântul adresat familiei îndoliate și tuturor celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că prin dragostea față de cei din jur, îi păstrăm vii în sufletele noastre:

«Ce este  viața noastră, cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață. Veniți să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului? Unde sunt tinerețile, unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. Veniți, deci, să cădem la Hristos, cu lacrimi» (stihiră din Slujba Înmormântării) 

Trecerea la cele veșnice, în lumea de dincolo, a cuiva foarte drag, este un foarte bun prilej de a medita asupra efemerității vieții noastre. De multe ori trăim ca și cum nu am muri, în sensul că ne risipim, ne împrăștiem în foarte multe lucruri nesemnificative și care, mai grav, dăunează sănătății noastre sufletești. 

Suntem chemați să trăim viața, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, în lumină, în bunătate, în capacitate de iertare și mai presus de toate, în foarte multă credință. Credința în Dumnezeu este sursa noastră de speranță, sursa noastră de lumină, sursa noastră de bunătate și de foarte multă dragoste.

În lumea veșniciei nu ducem cu noi decât ceea ce am adunat în sufletul nostru, nimic din cele materiale; oricâtă combustie am consuma pentru acestea, nu au niciun fel de valoare. 

În fața lui Dumnezeu și a veșniciei, au valoare faptele noastre, bunătatea, iertarea, dragostea pe care am împărtășit-o celor din jurul nostru. În felul acesta vom rămâne în memoria inimilor lor, iar nu prin ceea ce am posedat din punct de vedere material. 

Moartea este unul dintre vrăjmașii în fața căruia capitulăm cu toții. Nu știm când va veni, nu putem anticipa nici momentul, nici clipa. De aceea, am putea spune că în cele mai multe cazuri moartea ne prinde foarte nepregătiți. Nu contează statutul nostru social, cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți, cât de frumoși sau mai puțin frumoși suntem; în fața ei suntem cu toții egali.

Însă moartea nu este dorită de către om pentru că ea este marele intrus în existența noastră umană. Dumnezeu ne-a creat pentru viață, nu pentru ca să murim. Din pricina păcatului, săvârșit de către proto-părinții noștri Adam și Eva, moartea  a pătruns în lume. 

Prin Învierea lui Hristos, conținutul acesteia a fost schimbat în mod ontologic. 

Moartea nu poate să desființeze dragostea, nu poate să taie acele fire nevăzute, țesute pe parcursul vieții noastre între noi și cel ce a plecat în lumea veșniciei. Acelea rămân în inima noastră pentru totdeauna.

Dragostea pe care noi o manifestăm pentru cei plecați în lumea veșniciei ia forma, prin excelență, a rugăciunii. Această dragoste este cea care ne exprimă nouă că sufletul este veșnic și că nu se termină totul cu moartea, cu dispariția fizică a cuiva din lumea aceasta. Dimpotrivă, paradoxal, când cineva moare, prezența acelei persoane pe care noi o iubim atât de mult, devine mai intensă în inima noastră. Referințele noastre la acea persoană , la vorbele de duh, la modul cum se comporta, la o anumită atitudine, gestică, mimică a acelei persoane, capătă o relevanță extraordinară pentru noi, deși poate până în punctul plecării sale fizice nu le dădeam importanță. Or, odată cu moartea simțim că ceea ce ne lipsește cel mai mult, adică prezența acelei persoane, devine mult mai intensă în inima noastră, încât nimeni nu o poate smulge din adâncul ființei noastre. Cu atât mai mult când este vorba de plecarea în lumea veșniciei a mamei, a părinților pe care niciodată nu avem cum să-i uităm.

De aceea în slujba ortodoxă avem rugăciunile pentru cei adormiți, care nu sunt altceva decât manifestarea dragostei, sau a-i spune celui pentru care ne rugăm că „te iubesc și pentru mine nu ai încetat niciodată să exiști, tu ești în inima mea”. Un poet francez spunea că a-i zice cuiva „te iubesc” coincide cu a-i spune „tu nu vei muri niciodată”. Adică „vei fi veșnic în inima mea”. Acest lucru l-a făcut Hristos înviind și biruind moartea, punând în prim-planul vieții noastre interioare iubirea față de cei pe care noi îi prețuim așa de mult.

Domnul să mângâie sufletul tuturor celor care ați cunoscut-o pe doamna Maria și, sigur, în mod special al celor din familie, care acum o conduc pe ultimul drum pe cea care le-a dăruit atât de multă dragoste și credința în Dumnezeu.