Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Silviu Coromelcea.

După slujba de târnosire a urmat Sfânta Liturghie oficiată în apropierea lăcașului de cult nou sfințit.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic ce relatează vindecarea a doi demonizați, Ierarhul Hușilor a afirmat că este necesar să facem o disociere între răul propriu-zis și persoana care îl săvârșește:

«Și trecând El dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, foarte cumpliți încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea» (Matei 8, 28) 

În general, atunci când suntem puși în fața răului, nu reușim să facem o disociere esențială între răul propriu-zis și persoana care săvârșește acest rău. Noi le confundăm și, din nefericire, ne năpustim cu multă forță, cu multă energie negativă împotriva omului.

În tradiția duhovnicească a Bisericii noastre, există un cuvânt de o forță și de o referință aparte: „nu trebuie să urâm persoana, ci păcatul” sau ceea ce capătă expresia răului și se concretizează în păcat sau patimi. 

Nu reușim să ne dăm seama că cel ce săvârșește răul din proprie libertate, fără să fie forțat, merită compasiune, milă și foarte multă înțelegere, pentru că el a devenit un instrument de manevră al diavolului. 

Exact așa s-a întâmplat cu cei doi demonizați din Gadara. Aceștia aveau niște chipuri extrem de înfricoșătoare, hidoase de-a dreptul. Mai mult decât atât, erau foarte agresivi, încât ei au abandonat cetatea, locuind prin morminte. 

Este mai mult decât sigur că locuitorii cetății Gadara i-au marginalizat pe acești doi, având în vedere comportamentul lor necontrolat. Erau oameni posedați de cel rău, de diavol, și nu mai puteau să își ghideze comportamentul așa cum se cuvine, într-un mod uman, relațional, plin de iubire și de foarte multă îngăduință. Fiind posedați de cel rău, ei nu mai aveau control nici măcar asupra propriilor lor persoane. Pur și simplu erau ca și teleghidați; erau desfigurați atât la chip, cât și în modul lor de a interacționa cu cei din jur.

Hristos face o disociere între răul care locuia în cei doi demonizați și persoana lor. Cei doi oameni meritau atenție, tămăduire și, evident, scoaterea de sub posesia duhurilor rele - ceea ce s-a și întâmplat. 

Preasfinția Sa a amintit care sunt roadele primirii lui Dumnezeu în viața noastră: 

În Evanghelia după Marcu ni se spune despre unul dintre acești demonizați că după ce a fost scoși demonii din el, stătea cuminte la picioarele lui Iisus, îmbrăcat frumos, cu mintea întreagă și luminos.

În momentul în care Dumnezeu vine în viața noastră și ne vindecă, devenim oameni luminoși, cu gânduri bune, cu minte luminată și plină de înțelepciune. 

Când ne lăsăm cotropiți și vrăjiți de puterea celui rău, ne dezumanizăm, ne desfigurăm ca oameni; nu mai reușește să pâlpâie în noi flacăra a ceea ce am putea numi dragoste față de cei din jur, compasiune, înțelegere și multă îngăduință față de neputințele celorlalți. 

Din acest pasaj evanghelic învățăm să facem departajarea între răul propriu-zis - sursa răului, adică diavolul care ne influențează -, și omul care, sigur, decide în mod liber să își asume această influență a celui rău. 

Tendința noastră este de a fi foarte necruțători, extrem de duri cu cei care dintr-o neputință, din slăbiciune, cad sub influența celui rău. Ne-ar trebui drept deviză spirituală a vieții noastre cuvântul duhovnicesc potrivit căruia noi trebuie să urâm păcatul, iar nu omul sau persoana care săvârșește acest păcat. Dacă facem această disociere, vom avea și capacitatea de a ne ruga pentru cel care, poate din varii motive, nu se ridică la altitudinea învățăturii lui Hristos, a principiilor evanghelice. 

Când vom face această disociere, vom deveni oameni foarte duhovnicești și ne vom asuma exact același comportament pe care l-a avut Domnul Hristos față de cei doi demonizați. I-a vindecat, le-a fost milă de aceștia, le-a redat libertatea pe care ei au pierdut-o în momentul în care diavolul a devenit stăpânul vieții lor. 

De fapt, ori de câte ori săvârșim păcatul nu mai suntem oameni liberi, devenim sclavi ai celui rău și ai patimilor care iau formă în viața noastră. Ne pierdem, practic, libertatea, ne pierdem frumusețea și mai presus de toate pierdem harul iubirii față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

Să avem puterea de a disocia răul de persoana care îl săvârșește. Să ne năpustim asupra răului, dar nu asupra omului. Să nu strivim oamenii care din varii motive, se lasă hipnotizați de influența și energia celui rău. 

Să avem o stare de compasiune, de milă, și, desigur, dacă suntem și duhovnicești, să ne rugăm când vedem pe cineva stăpânit de patimi, să-l pomenim în rugăciunile noastre și să nu-l judecăm - este atitudinea care ne aseamănă cu Bunul Dumnezeu. 

Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru păcatele pe care le săvârșim fiecare dintre noi, niciunul nu am merita să trăim pe pământul acesta. Însă Domnul are îngăduință, răbdare. Noi Îl numim „îndelung răbdător” față de noi oamenii; are iubire față de neputințele noastre și așteaptă ca noi să ne schimbăm viața, să intrăm în stare de pocăință, să ne convertim de la rău, de la urât, de la păcat la bine, la frumos și desigur la virtute.

Să ne învrednicească Domnul, pe fiecare dintre noi, să avem energia, forța duhovnicească să urâm răul, păcatul, dar niciodată pe cei care-l săvârșesc. 

La finalul slujbei, în semn de prețuire pentru activitatea pastorală și edilitară de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Silviu Coromelcea și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit zidirea bisericii din localitatea Cârja.