În cuvântul de învățătură, pornind de la un îndemn duhovnicesc al Sfântului Cuvios Sofronie de la Essex, Ierarhul Hușilor a arătat că pentru a ne apăra mica noastră libertate noi nu ar trebui să atentăm la libertatea semenilor noștri:

Sfântul Cuvios Sofronie, unul dintre ocrotitorii paraclisului nostru episcopal, ne atrage atenția asupra unei realități cu care ce confruntăm atât la nivel personal, cât și comunitar, anume faptul că pentru a ne apăra mica noastră libertate noi nu ar trebui, în niciun fel, să atentăm la libertatea celuilalt. 

Din păcate, în viața concretă se întâmplă reversul a ceea ce ne îndeamnă acest gigant al viețuirii în Hristos - prevalează libertatea noastră în detrimentul libertății  celuilalt. Noi ar trebui să găsim un echilibru și o armonie între propria noastră libertate și respectarea libertății celuilalt. Un om înduhovnicit caută mai întâi respectarea libertății celuilalt, ca mai apoi să se gândească la propria sa libertate. 

În lumea din care facem parte, raportul este inversat. Preferăm, în multe circumstanțe, să zdrobim libertatea celuilalt tocmai pentru a ne pune în evidență iluzoria noastră libertate. O numesc ”iluzorie” pentru că în momentul în care am conștientizat, cu adevărat, ce înseamnă libertatea proprie, știm, în mod spontan și natural, fără nicio consiliere specială, să respectăm libertatea celuilalt. 

Conștientizarea propriei noastre libertăți ne învață să adâncim adevărul că primează libertatea celuilalt. Această logică este una căreia nu-i găsim încă sensul, mai ales dacă trăim după duhul lumii acesteia, care pune în prim plan egoismul. Inevitabil ajungem în punctul în care îl zdrobim pe celălalt.

În adâncul proprie noastre conștiințe, Dumnezeu a așezat faptul de a nu avea tendința de a domina. Ar trebui să urmăm mai mult acestui gând. Sfântul Cuvios Sofronie surprinde această realitate și ne dă și antidotul la acest păcat atât de prezent în societatea noastră, de a nu respecta libertatea celuilalt.

Nerespectarea libertății semenului nostru capătă diferite expresii. Nu se referă la faptul de a  perimetriza pe cineva fizic, pentru a nu avea niciun fel de mobilitate. 

Există forme mult mai subtile de a fura libertatea celui de lângă noi. În primul rând prin tendința de a-l controla permanent, apoi prin faptul că nu avem capacitatea de a da spațiu de desfășurare conform structurii sufletești a celuilalt. Fiecare avem un mod specific de a înțelege lucrurile și de a aborda ceea ce este în jur – nu am în vedere excesele de egoism, de a pune în evidență propriul ego, ci specificitățile prin care ne deosebim, ca persoane, de cei din jur.

 O altă formă de a fura libertatea celuilalt este să credem că deținem întotdeauna adevărul, esența realității, și că toți ceilalți sunt în eroare, într-un deficit de înțelegere. În momentul în care credem că suntem unicii posesori ai adevărului, inevitabil se instalează conflictul cu ceilalți, este foarte greu să îl acceptăm pe cel de lângă noi cu specificitățile sale; ne avântăm în a ne impune agresiv punctul de vedere, anulându-l pe celălalt. 

Sfântul Cuvios Sofronie spune următoarele:

„Noi trăim, în conștiința noastră, cu gândul neapăratului refuz, al tendinței de a domina, de a stăpâni asupra oricui altcuiva, de a poseda bogății materiale, lucru prin care am pierde dreptul de a vorbi cu cei înjosiți și batjocoriți. Mai bine sărăcie de bună voie decât îmbogățire prin asuprirea aproapelui. Mai bine este să murim ca neînsemnați ai societății, decât să ne proslăvim pentru a fi stăpânit asupra acestor mici. Mai bine să nu ne lăsăm numele pe pământ, decât să ne înscriem numele în istoria pământului cu sângele semenilor noștri. Spre a ne apăra mica noastră libertate noi urmăm principiului de a nu atenta asupra libertății celuilalt. De nu va fi înlăuntrul nostru sămânța Duhului Sfânt, această cale este desăvârșit cu neputință. Dar viziunea veșnicei dreptăți, adică a Soarelui Dreptății – Hristos, împlântă înlăuntrul nostru neclintita încredere în neapărata noastră biruință, în virtutea biruinței lui Hristos. În această lume putem și chiar trebuie să purtăm poveri, dar în cea viitoare biruința este de neocolit.”

În acest text succint, dar foarte dens, cred că este surprinsă o radiografie a societății în care trăim, în sensul că noi avem tendința de a ne apăra propria libertate fără niciun fel de preocupare de a nu atenta și a nu zdrobi libertatea celuilalt. Este un semn de mare noblețe și de aristocrație spirituală când cineva este preocupat mai ales să respecte libertatea celuilalt cu riscul de a și-o pune în pericol pe a sa proprie – ceva de neînțeles pentru logica lumii de azi, căreia îi suntem parte. 

Dacă vom citi Evanghelia având acest gând în mintea noastră, anume că mica noastră libertate nu este un motiv suficient pentru a o strivi pe a celuilalt, vom constata că Hristos, pe tot parcursul vieții Sale pământești, nu a făcut decât să ne arate această cale. Chiar dacă celălalt ne strivește -așa cum s-a întâmplat pe Cruce -, sau refuză dragostea noastră, nu avem niciun fel de îndreptățire de a curma un asemenea mod de a se raporta față de noi.