Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Vasile Bîgea.         

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Maica Domnului este numită, în textele de slujbă, „cer” și „biserică a dumnezeirii”:

Ne aflăm într-o perioadă specială din cursul anului bisericesc, dedicată celei care L-a născut, ca Om, pe Dumnezeu-Fiul - Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, Maica Domnului, așa cum este numită ea în Sfânta Evanghelie de la Luca. În tot acest răstimp premergător marii sărbători a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ne adunăm seară de seară să o cinstim prin rugăciune, cântând una dintre cele mai cunoscute rugăciuni adresate ei, Paraclisul Maicii Domnului, cântare care se spune,  conform îndrumărilor din Ceaslov, „la vreme de nevoie, de necaz și întristare sufletească”. Cuvântul „paraclis” vine din limba greacă și înseamnă „mângâiere” - starea aceasta de invocare și de liniștire a sufletului nostru.

Sâmbătă seara, la finalul stihirilor care se cântă după „Doamne strigat-am”, dascălul cântă un text numit, în termeni generici, „Dogmatica” glasului de rând. În Biserica noastră avem opt glasuri ale Învierii. În cadrul acestor glasuri, este un text numit „Dogmatica glasului”. Se numește astfel pentru că cuprinde, în sinteză, învățătura Bisericii noastre Ortodoxe despre Maica Domnului. Este stihira adresată Maicii Domnului, care se cântă înainte de imnul „Lumină lină”.

„Dogmatica glasului I” surprinde anumite aspecte din învățătura Bisericii noastre Ortodoxe cu privire la Maica Domnului:

„Pe ceea ce este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit și pe Stăpânul a născut, ușa cea cerească, lauda celor fără de trup și podoaba credincioșilor, pe Maria Fecioara să o lăudăm. Că aceasta s-a arătat cer și biserica dumnezeirii. Aceasta peretele cel din mijloc al vrajbei surpându-l, pace a adus și Împărăția a deschis. Deci pe aceasta având-o întărire a credinței, apărător avem pe Domnul, Cel ce S-a născut dintr-însa. Îndrăznească, dar, îndrăznească poporul lui Dumnezeu, că Acesta va birui pe vrăjmași ca un Atotputernic”. 

În acest text de o profunzime extraordinară și de o concizie dogmatică minunată, Maica Domnului este numită „cer” și „biserică a dumnezeirii”. Când vorbim de cer nu ne gândim, evident, la cerul fizic, astronomic, unde vedem stelele sau soarele, ci ne gândim la Împărăția lui Dumnezeu, locul unde Dumnezeu împărățește în ceruri, așa cum Îl numim ca „Tatăl nostru Carele ești în ceruri”. Și Maica Domnului este numită în felul acesta, pentru că întrupându-Se, zămislindu-Se Dumnezeu-Fiul, Cea de a Doua Persoană a Preasfintei Treimi, ea a transformat sufletul și trupul ei într-un cer unde Dumnezeu-Fiul Și-a găsit sălaș ca Om. Și orice suflet, în orice trup unde este Dumnezeu, devine cer sau templu sau biserică a lui Dumnezeu - așa cum este numită Maica Domnului, „biserică a dumnezeirii”, adică locul unde Dumnezeu Și-a găsit sălaș.

Noi venim la biserică, participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie sau la celelalte slujbe pentru că știm că aici ne întâlnim cu Dumnezeu, este locul unde sălășluiește El, unde Îl întâlnim și unde ne împărtășim cu Dumnezeu-Omul, cu Iisus Hristos, în Sfânta Euharistie.

Maica Domnului este numită „biserică a dumnezeirii”, adică cea care, prin venirea Fiului lui Dumnezeu, a devenit o biserică. Și noi toți, prin Taina Sfântului Botez, suntem bisericile lui Dumnezeu. În Taina Sfântului Botez fiecare dintre noi am primit pe Dumnezeu-Treimea în adâncul inimii noastre. 

Ca să vă dați seama că noi suntem biserică sau templu al Dumnezeului Celui Viu, imediat după ce am fost cufundați în cristelniță și am fost botezați, primim prin mâinile preotului sau episcopului, Taina Mirungerii, adică Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, cel care se folosește la sfințirea bisericilor, a antimiselor - acea pânză în formă de patrulater pe care se slujește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. 

Al treilea context în care se folosește Sfântul și Marele Mir este la Taina Sfântului Botez pentru că noi suntem chemați să fim bisericile lui Dumnezeu. Inima noastră este ca un altar pe care suntem chemați să aducem rugăciunile noastre sfințite. Mintea noastră este ca un preot sau ca un episcop care săvârșește taina aceasta a liturghiei interioare, pe altarul inimii noastre - așa cum preoții și episcopii slujesc Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie pe altarul văzut, în biserica văzută, ca prin pogorârea Duhului Sfânt, pâinea și vinul să fie transformate în Trupul și Sângele lui Hristos, Sfintele Taine cu care noi ne împărtășim. 

Maica Domnului este numită „cer” – și cât de frumos este ca noi să fim așa cum este cerul. Sigur că facem întotdeauna comparație cu cerul fizic, deși nu se referă la cerul fizic. Cerul fizic, când îl vedem senin, frumos, ne liniștește, ne dă o stare de pace interioară. Cu atât mai mult când noi reușim să transformăm sufletul nostru într-un cer spiritual, într-o biserică a lui Dumnezeu unde să locuiască, ființa noastră devine un sălaș al păcii, al bucuriei și al luminii dumnezeiești.

Noi o cinstim pe Maica Domnului pentru că ea, la modul absolut, a fost făptura cea mai curată. S-a pregătit atât de frumos ca să-L primească pe Dumnezeu-Fiul, ca să-L nască ca Om în ființa sa, în trupul ei; s-a pregătit prin rugăciune, prin stare de curăție și de aceea ea este numită „slava a toată lumea”, „podoaba tuturor credincioșilor”, adică cea la care să ne uităm ca la un model.

Tot despre Maica Domnului se afirmă, în textele de slujbă, că  „a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei”. Părintele Episcop Ignatie a explicat motivul:

Prin faptul ca ea L-a întrupat pe Fiul lui Dumnezeu ca Om în această lume, a adus pacea, împăcarea omului cu Dumnezeu. Păcatul pe care l-a săvârșit Adam și Eva în Rai este cel care a adus vrajbă în lumea aceasta; după cum știți, oriunde este păcat, este vrajbă, zâzanie și tulburare. Unde este virtute, prezența lui Dumnezeu, este pace, armonie, bucurie și foarte multă înțelegere.

Maica Domnului, prin faptul că L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu ca Om în lumea aceasta, a împăcat lumea cu Dumnezeu pentru că Iisus Hristos, prin jertfa Sa de pe Golgota, prin Răstignirea Sa pe Cruce, prin Învierea Sa, ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu. De aceea Maica Domnului este numită ca cea care a surpat, a dat la o parte, „peretele cel din mijloc al vrajbei”, adică zidul interpus între noi și Dumnezeu. 

Când noi ne certăm cu cineva, se pune un zid între noi și persoana cu care ne-am certat. Și ne este tare greu să ne întâlnim cu acea persoană, depășim așa de greu acea situație. Sigur, nu este creștinește, trebuie să facem eforturi ca să ne împăcam. Împăcarea nu înseamnă altceva decât că dăm la o parte acel „perete al vrajbei”, al urii, al păcatului dintre noi și cel cu care ne-am certat, pe care l-am supărat și necăjit prin atitudinea noastră inadecvată și ne-evanghelică. Împăcarea înseamnă dărâmarea acelui zid. 

Dacă între noi se interpune un zid, nu ne putem vedea unul pe celălalt. Zidul respectiv este opac, nici măcar nu putem comunica. Gândiți-vă ce ar însemna viața noastră dacă între fiecare dintre noi ar exista un ziduri. Ar fi un chin să nu vedem chipul celuilalt, să nu ne putem întâlni cu cel de lângă noi. Dacă facem un exercițiu de imaginație utopic și ori de câte ori ne întâlnim cu cineva dintr-o dată se lasă un zid între noi, ar fi cumplit. Cred că n-am putea să ne închipuim o asemenea viață. Noi vrem să întâlnim oamenii, vrem să comunicăm, vrem să le vedem chipurile, și, desigur, atunci când îi iubim, vrem să-i și îmbrățișăm.

Maica Domnului este cea care a surpat acest zid al păcatului dintre om și Dumnezeu prin întruparea, prin venirea Fiului lui Dumnezeu ca Om în lumea aceasta - Cel veșnic, ca Om. De aceea Maica Domnului este numită ca „cea care a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei”, aducând pace și Împărăția lui Dumnezeu în lumea aceasta. De aceea Domnul Hristos Și-a început cuvântul Său „pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Adică Însuși Domnul, ca Cel care este Împăratul, aduce în lumea noastră Împărăția cerurilor, care înseamnă bucurie, lumină, pace, credință, înțelegere.

De aceea noi o numim pe Maica Domnului „slavă a toată lumea”, „podoabă a tuturor creștinilor” și „marea laudă a celor fără de trupuri”. Adică Maica Domnului este „laudă” și pentru îngeri, cei care se hrănesc din rugăciune și din vederea slavei lui Dumnezeu. 

Maica Domnului este cea care, la modul absolut și mai presus decât ceea ce pot face îngerii și orice om din lumea aceasta, L-a născut ca Om pe Fiul lui Dumnezeu în această lume. De aceea noi, creștinii ortodocși, o prețuim atât de mult pe Maica Domnului. Așa cum le cinstim pe mamele noastre, cum să nu o cinstim pe cea care este Maica lui Iisus Hristos?

Maica Domnului să fie cea care să ne ajute pe fiecare dintre noi să putem da la o parte zidurile acestea ale vrajbei, ale urii, ale păcatului, care se interpun din pricina slăbiciunilor pe care le avem fiecare. 

În contextul slujirii în cadrul acestei comunități parohiale, Ierarhul Hușilor a amintit de Mitropolitul Veniamin Costachi - Episcop al Hușilor între anii 1792-1796, Episcop al Romanului (1796-1803) și Mitropolit al Moldovei pentru aproape patru decenii (1803- 1842), născut în Roșiești, precum și de demersurile pe care le-a inițiat și susținut, în fața autorităților locale, de acum mai bine de opt ani, pentru schimbarea numelui localității Roșiești în Veniamin Costache, în spiritul cultivării memoriei celui care a fost unul dintre cei mai emblematici fii ai locului.

Acest demers ar fixa mult mai pregnant această comună pe harta culturii și a spiritualității naționale, și ar insufla locuitorilor sentimentul apartenenței la un neam nobil, cu rosturi în devenirea întregii țări.