Înainte de începerea slujbei, Ierarhul Hușilor a binecuvântat lucrările efectuate la altarul de vară al așezământului monahal.

Din soborul slujitorilor au făcut parte părinți consilieri de la Centrul Eparhial și părinți stareți și duhovnici ai mănăstirilor din Eparhie.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a explicat cuvintele Sfântului Apostol Petru: «Și răspunzând Petru, a zis lui Iisus:  Învățătorule, bine este ca noi să fim aici; și să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una. Căci nu știa ce să spună fiindcă erau înspăimântați» (Marcu 9, 5-6)

Știm, din experiența noastră comună, că atunci când suntem părtași unei stări de bine, de liniște, am vrea ca aceasta să nu mai dispară niciodată din sufletul nostru. Dacă ar ține de voința noastră, am dori să înveșnicim o asemenea stare de bine, de frumos și de liniște.

La fel se întâmplă lucrurile și atunci când stăm în preajma unui om bun, a unui om frumos la suflet. Dorim să punem timpul în paranteză, vrem ca acele clipe petrecute lângă persoana care ne dăruiește liniște, stare de bine și frumos, să fie veșnice. 

La o asemenea experiență, însă la o altitudine mult mai profundă și mai intensă, au fost părtași și Apostolii Petru, Iacov și Ioan, pe Muntele Taborului. Hristos, Domnul nostru, îi face părtași vederii luminii dumnezeiești care țâșnea în mod ființial, natural, din Ipostasul Său cel dumnezeiesc. Această lumină se revărsa pe Trupul Său și în jurul Său.

Sfântul Ioan Damaschin ne spune că „slava dumnezeirii a devenit și slava Trupului lui Hristos”, slavă pe care au văzut-o cu ochii trupești, ucenicii Domnului fiind ridicați în mod duhovnicește, la o asemenea stare, cum ne spune Sfântul Grigorie Palama. 

Fiind părtași unei asemenea experiențe de vedere a slavei dumnezeiești care a devenit și slava Trupului lui Hristos, Apostolul Petru exclamă uluit, în extaz fiind: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici și să facem trei colibe; una pentru Tine, Doamne, una pentru Moise și una pentru Ilie.” 

Sfântul Andrei Criteanul ne încredințează că această dorință a lui Petru nu a fost una întâmplătoare și nu este produsul unei stări de euforie nefondate sau produsul unui sentimentalism gratuit. Dimpotrivă, Apostolul Petru este cel care, inspirat de Dumnezeu, reflectă și, într-un fel, înțelege foarte bine cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul care ne spune că Iisus Hristos, Logosul, „S-a făcut trup și S-a sălășluit printre noi” (Ioan 1, 14). În limba greacă, pentru sintagma „Cuvântul S-a sălășluit între noi” este folosit un cuvânt care ar putea fi tradus în felul acesta: „Și-a făcut cort printre noi”. Adică Hristos Și-a luat Trupul Său ca un cort care a sălășluit slava dumnezeirii Sale.

De altfel, și Sfântul Apostol Petru în lectura care a fost rânduită să fie citită în cadrul Liturghiei, numește trupul Său cort. „Și atâta timp”, spune Sfântul Apostol Petru „cât sunt în cortul acesta” (II Petru 1, 13), adică în trupul acesta, „vreau să vă țin pe toți treji și să luați aminte și să vă încredințez că eu însumi am fost părtaș și am văzut cu ochii noștri trupești slava cea dumnezeiască, iradiind, izvorând din ipostasul cel dumnezeiesc pe muntele cel sfânt”, adică pe Muntele Taborului.

De asemenea, această specificare a lui Petru și dorința lui de a face trei colibe sau trei corturi pe Muntele Taborului reflectă și faptul că evenimentul Schimbării la Față a avut loc în interiorul unei sărbători foarte importante pentru evrei, anume Sărbătoarea Corturilor. Moise a statornicit, în Cartea Levitic, această sărbătoare în amintirea peregrinării evreilor prin pustiu, înspre Țara Făgăduinței, când locuiau în corturi ca niște nomazi, ca niște migranți. În amintirea acestei peregrinări, în perioada sărbătorii care dura șapte zile, evreii își construiau corturi din diferite ramuri de copaci și stăteau în acestea în amintirea evenimentului peregrinării prin pustiu înspre Țara Canaanului.

De asemenea, ne încredințează de acest lucru și prezența lui Moise și a lui Ilie pe Muntele Taborului. Moise este cel care i-a condus pe evrei, fiind el însuși împreună cu poporul ales, călăuziți de către un nor, adică de către Slava cea dumnezeiască înspre Țara Făgăduinței; Ilie, înainte de a fi mistuită jertfa pe Muntele Carmel, a construit un altar format din pietre și în șanțurile din jurul altarului a pus apă. La Sărbătoarea Corturilor, preoții aduceau apă de la izvorul Siloamului și o turnau pe altarul de jertfă.

Prin urmare, dorința lui Petru este una legitimă. Se simțea extraordinar, era o stare de beatitudine, de liniște, de frumos din care nu ar mai fi vrut să fie smuls niciodată.  De aceea exclamă: „Doamne este atât de bine aici. Să vă facem și vouă trei colibe să rămâneți aici cu noi”. Adică, într-un fel, să înveșnicim starea asta de bine și de frumos. 

Sfântul Andrei Criteanul, în secolul VIII, descrie foarte frumos experiența Sfântului Apostol Petru și starea aceasta de bucurie extraordinară:

„Petru își desfăta sufletul cu arătarea luminii care avusese loc mai presus de fire și era atras de vederea lui Dumnezeu, devenind el însuși insuflat în întregime și neputând să exprime și să tâlcuiască prin cuvânt ceea ce experimenta. Dar iarăși nerăbdând să treacă sub tăcere harul, a rostit acele cuvinte nu din nebunie, nu din nerozie cum ar putea crede unii, ci-și compune cuvintele ca odrasle și roade ale acelei negrăite inițieri în taină ale lucrării dumnezeiești. Dar ce spune? «Doamne, bine ne este nouă să fim aici!» «Pentru ce, Petre?» «Pentru ca, sloboziți fiind din tumultul plin de tulburare al oamenilor și curățindu-ne sufletul și simțirea prin distanțarea de mulțimile care se îmbulzeau sau vorbeau precum odinioară, să ne bucurăm aici fără încetare, de negrăita arătare a dumnezeirii Tale, Stăpâne. Dar ce ar putea fi mai bun decât aceasta? Ce ar putea fi mai de dorit și mai drag pentru cei ce au minte? Astfel, încât dacă vrei, Doamne, să-Ți facem aici trei colibe, Ție una și lui Moise una și lui Ilie una, căci este bine ca atât litera legii care este semnificată prin Moise cât și legea firii arătată prin Ilie prorocul cel viu, și-au aflat odihnă și s-au sălășluit aici lângă Tine, Cuvântul întrupat, care Ți-ai făcut cort laolaltă cu oamenii, Tu adevărată odihnă, Domnul vieții și al morții întru care viețuiesc toți sfinții, care dacă și ei pătimesc moartea naturală, prin despărțirea părților ale trupului care alcătuiesc făptura compusă a omului, Tu, împăratul a toate, Atotțiitorul și cauză a toate. Pentru ca și ei, sfinții, luminați de neapropiata revărsare de lumină, să Te facă arătat lumii, pe Tine, Cuvântul sălășluit în ei și care umbli prin ei. Pe de o parte, aceștia și-au lepădat viața lor de mai înainte; pe de altă parte au primit harul Tău care se revărsase deplin prin Duhul Tău și din dumnezeiescul foc potrivit cu ceea ce afirmă Evanghelia, harul cel înalt și nematerialnic, care nu are sfârșit, nici nu îmbătrânește, nici nu moare, ci pururea înaintează spre un har mai mare și prin fierbințeala Duhului se înalță nesfârșit spre ceea ce este dumnezeiesc.”

Sfântul Apostol Petru este cel care confirmă că în prezența slavei dumnezeiești este atât de bine ș,i așa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, nu avem cum să ne despărțim de Cel ce este binele ființial, de Cel care este frumosul. La fel, Apostolul Petru își dorea să înveșnicească starea pe care el însuși o trăia; stare în care el a fost părtaș vederii slavei dumnezeirii care a fost și slava Trupului lui Hristos. Prin urmare, așa cum ne-a încredințat și ne spune Sfântul Andrei Criteanul, nu a putut să lase sub tăcere trăirea aceasta profundă a vederii slavei dumnezeiești, ci el însuși se face subiectul unei experiențe aparte, dorind ca să nu mai plece de pe Muntele Tabor.

Faptul că Apostolul Petru exprimă această dorință a de a rămâne pe Muntele Taborului arată că a înțeles tainic, în mod dumnezeiesc, că Hristos Și-a asumat, prin întrupare, cortul nostru, trupul acesta omenesc, așa cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul, „S-a sălășluit printre noi”, sau în traducere mai fidelă din greacă, „Și-a făcut cortul, trupul acesta”, pentru ca să-l umple de slava dumnezeiască.

Învățăm de la Apostolul Petru că niciodată nu trebuie să ne despărțim de bine și de frumos. Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să alungăm de la noi opusul acestora, răul și urâtul.

Din nefericire, poate din pricina slăbiciunilor noastre, coabităm mult mai ușor cu răul și cu urâtul. Le multiplicăm prin faptele noastre, prin gesturile noastre, în jurul nostru. 

Un om al lui Dumnezeu, care se străduiește să vadă slava dumnezeiască, va avea această pornire firească de a răspândi binele și frumosul în jur, de a deveni el însuși „un cort” în care se sălășluiește binele și frumosul, lumina și starea aceasta de plenitudine, la care suntem cu toții chemați și de care ne încredințează Domnul Hristos prin evenimentul Schimbării la Față - omul poate să devină el însuși un sălaș al luminii dumnezeiești.

Această dorință a lui Petru, de a rămâne pe Muntele Taborului, care era o expresie a unei trăiri a slavei dumnezeirii care era și slava Trupului lui Hristos, era rodul unui extaz, cum ne spune Sfântul Andrei Criteanul. Nu a rostit aceste cuvinte din imaturitate spirituală sau dintr-o exaltare sentimentală. Dimpotrivă, așa cum ne spune acest autor patristic, Petru și-a compus aceste cuvinte ca rod al acestei trăiri în taină a harului dumnezeiesc, a revărsării luminii dumnezeiești din ipostasul Logosului, Cuvântul întrupat, slavă care se revărsa pe Trupul Său, pe hainele Sale și, evident, în Univers, în ceea ce era împrejurul Său. 

Apostolul Petru vrea să ne învețe pe noi că nu ne putem separa de binele absolut, de frumosul absolut, Care este Dumnezeu, Lumina ființială, ipostatică. Noi rămânem în frumos și în bine dacă ne străduim să fim în comuniune cu Dumnezeu. 

La finalul Sfintei Liturghii, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor a hirotesit-o întru stavrofoare pe Monahia Eusebia Ciobanu, stareța Mănăstirii „Schimbarea la Față”.