Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, președintele Asociației „Filantropia Ortodoxă” Huși, consilieri eparhiali ai Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, precum și slujitori ai bisericilor din împrejurimi, alături de preotul paroh Cristian Băițan-Turenschi.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Grupul Psaltic „Sfântul Inochentie de la Probota” coordonat de pr. Constantin Dan Magdalena, dirijat de această dată de teologul Eusebiu Rusu-Ailenei.

Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a afirmat că minunile sunt săvârșite de Dumnezeu mai ales pentru oamenii care au nevoie să-și întărească credința, care au nevoie de ceva palpabil:

«Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo; și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință» (Matei 17, 20)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre vindecarea unui copil grav bolnav, cu manifestări înfricoșătoare și atât de dureroase - în primul rând pentru părinții lui și apoi pentru toți cei care-l vedeau în asemenea momente.

Tatăl acestui copil, cu inima plină de durere, dar și cu o fărâmă de credință în sufletul său, se apropie de Domnul Hristos și-I cere, cu maximă fervoare, să-i vindece copilul, să-l smulgă din chingile acestei boli care avea drept consecințe desfigurarea chipului încât devenea de nerecunoscut. Dialogul dintre Domnul Hristos și acest tată este unul pe care ar trebui să-l asumăm, să reflectăm asupra lui.

Tatăl din acest fragment evanghelic nu a încercat în niciun fel să pară ceea ce nu era. Din păcate, inclusiv noi, cei care venim la biserică și participăm cu o anumită frecvență la sfintele slujbe, nu am dobândit încă acea sinceritate, deschidere de inimă față de Domnul. 

Tatăl a fost debordant de sincer. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care a tâlcuit acest pasaj, ne spune ceva care într-un fel nu cadrează cu logica noastră și cu modul nostru de a gândi atitudinea acestui tată. 

Ni se spune că tatăl din pasajul evanghelic nu a avut credință sau și, dacă a avut, a fost extrem de firavă, lucru mărturisit în acea rugăciune: „Doamne, cred, dar ajută Tu necredinței din sufletul meu.”

 Prin urmare – și aici este lucrul aproape șocant pentru modul cum suntem noi obișnuiți să gândim – Dumnezeu face minuni și pentru cei care sunt în necredință. Nu condiționează lucrarea Sa de credința noastră - ar fi o abordare foarte mercantilă și un anume fel de a-L degrada pe Dumnezeu în ceea ce este El Însuși. 

Dumnezeu nu poate fi condiționat de nimic din cele ale omului, indiferent de modul cum ne comportăm, indiferent dacă ne revoltăm sau suntem mâhniți și avem cuvinte de ocară a la adresa Lui. El rămâne stabil, neschimbat în dragostea Sa față de noi. 

Din această atitudine învățăm faptul că minunile nu sunt pentru oamenii credincioși, ci sunt mai ales pentru cei care au nevoie să-și întărească credința, pentru cei ce au nevoie de ceva palpabil, de ceva atât de evident, care să nu poată fi contestat în niciun fel. 

Oamenii credincioși, care aleargă după minuni și după spectacolul credinței, de fapt trădează o modalitate extrem de firavă și imatură în ceea ce privește relația cu Dumnezeu. Omul credincios nu are nevoie de minuni. Îi este suficientă relația cu Dumnezeu, din care se hrănește. Acest fapt înseamnă a avea credință în Dumnezeu, și nu un simplu set de idei sau să transformăm relația noastră cu Dumnezeu și cu Biserica într-o ideologie. 

Credința înseamnă relație personală, vie, concretă cu Dumnezeu. Nu filosofii, nici chestiuni abstracte, nici la nivel teoretic sau verbal. Cu cât îi veți auzi pe oameni vorbind despre credința din sufletul lor, cu atât mai mult să vă puneți un mare semn de întrebare. 

Omul care are credință este cel care lasă să transpară puterea și vigoarea acesteia prin tot ceea ce face, și nu e nevoie să vorbească, să exteriorizeze ceea ce simte. Însăși starea lui, modul lui de a se comporta sunt cele care vorbesc despre credința din sufletul său.

De aceea, Domnul Hristos le spune ucenicilor care s-au problematizat și ei: „Doamne, noi nu am putut scoate acest duh rău din sufletul acestui copilaș care se comportă atât de înfiorător și al cărui chip este atât de desfigurat din pricina acestei posedări. De ce nu am putut noi să-l scoate pe acest duh rău?” Și Domnul spune: „Pentru necredința voastră”. Nu spune nimic de tatăl acestui copil, ci despre Apostoli. Ei înșiși sunt chemați să aibă credință puternică. Și le spune Domnul așa: „Dacă nu veți avea credință cât un grăunte de muștar” - știm cum este grăuntele, atât de mic, aproape imperceptibil dacă nu ni-l apropiem în palmă ca să-l sesizăm. „Dacă nu veți avea credință cât un grăunte de muștar, nu veți putea face nimic. Dacă o veți avea, veți spune muntelui acestuia să se mute și se va muta dintr-o parte în alta.”

Preasfinția Sa a explicat ce înseamnă muntele care poate fi mutat prin credință:

Cât de mult poate să schimbe credința sufletul unui om, să prefacă sufletul acestuia dintr-unul care poate Îl neglija pe Dumnezeu și era indiferent, ignorant, agresiv, într-un suflet înflăcărat de puterea iubitoare a relației cu Dumnezeu?

Muntele despre care ne vorbește aici Hristos, așa cum tâlcuiește unul din Părinții Bisericii noastre, Sfântul Maxim Mărturisitorul, este „muntele mentalităților”, care nu poate fi schimbat fără credință, nu poate fi urnit, dinamitat pur și simplu, sfărâmat, zdrobit, dacă în spatele acestei dorințe de schimbare nu este credință puternică. 

Constatați și dumneavoastră cât de greu avem acces când cineva este instalat în propriile sale certitudini, chiar dacă ne dăm seama că multe din ele sunt eronate. Suntem atât de convinși de ele, de îmbătați, de amețiți, încât nu reușim să clintim nimic din ele chiar dacă toți cei din jurul nostru constată eroarea în care ne aflăm. 

Rămânem neclintiți, incasabili, fără niciun fel de sensibilitate, ori de câte ori cineva din exterior ne spune: „Atenție, modul tău de a gândi, mentalitatea ta este una distructivă, care nu te înnobilează, nu te înfrumusețează pe tine și nici pe cei din jurul tău. Este o mentalitate care îți este dăunătoare, otrăvitoare în primul rând pentru tine.” Cu cât un om are astfel de certitudini, care sunt nutrite de orgoliu, cu atât schimbarea lui este mai anevoioasă. Foarte greu să schimbăm ceva într-un astfel de suflet. 

Muntele acesta de care vorbește Domnul Hristos este „muntele mentalităților rele” pe care noi le cultivăm, de care ne lăsăm captivați, amăgiți, convinși că sunt adevărate când, de fapt, multe dintre ele au drept conținut falsul, eroarea, minciuna.

Observați că atunci când un om are o credință puternică, despre care nu vorbește, el însuși este stare, și este suficient prin modul în care se comportă, prin atitudinea pe care o are, prin mimica și gestica sa. Lucrurile atât de simple sunt în stare să urnească niște inerții, să pulverizeze niște atitudini care ne dăunează atât de mult. Dacă stăm în preajma unui asemenea om, care are o credință puternică, capabilă să schimbe munții mentalităților rele pe care noi le cultivăm, ne schimbă realmente viața.

Și de aceea Domnul le spune Ucenicilor Săi și ne spune și nouă, că dacă avem acea credință mică, cât grăuntele de muștar, cât o fărâmă, putem face minuni în lumea aceasta. 

Părintele Episcop Ignatie a arătat că cea mai mare minune este schimbarea proprie, prin credință:

Cea mai mare minune pentru om este ca el să se schimbe; să ajungă la conștiința faptului că este pe o cale rătăcită, că încă nu a găsit calea binelui, a luminii, a credinței, a comuniunii cu Hristos. Este cea mai mare minune pe care o poate face omul cu sine însuși, ajutat de harul lui Dumnezeu. Important este să fim sinceri, să nu părem ceea ce nu suntem. 

Noi suntem atât de falși, atât de ipocriți în multe din atitudinile noastre. Dacă stăm la o analiză riguroasă, în fața conștiinței noastre, ne dăm seama cât de netrebnici suntem, dar noi vrem să ne livrăm cât mai impecabil. Avem această preocupare și există o discrepanță între ceea ce suntem noi cu adevărat în sufletul nostru, în fața conștiinței – și nu ne putem minți, conștiința nu ne lasă să ne comportăm așa față de ea și să o fraierim, nu merge; putem să-i amăgim pe cei din jur și să intrăm într-un rol atât de perfect și de impecabil încât ceilalți să nu-și dea seama ceea ce noi suntem cu adevărat. 

Dumnezeu nu are nevoie de astfel de oameni ipocriți, falși, ci de cei ca tatăl din fragmentul evanghelic, care să spună: „Doamne, am un pic de credință, mică de tot. Te rog ajută Tu necredinței mele. Eu nu sunt ceea ce ar trebui să fiu. Sunt nevrednic, nu merit nici să stau aici în fața Ta. Tu să fii cel ce mă învrednicești pe mine. Eu mă spovedesc cum sunt eu, cu sufletul meu, exact așa cum mă simt eu pe mine cel mai bine, fără să mă fardez, fără să mă cosmetizez, fără să par ceea ce de fapt nu sunt.” Aceasta așteaptă Dumnezeu de la noi. 

Când ajungem la o asemenea conștiință și mod de abordare a relației noastre cu Dumnezeu, schimbarea este iminentă. Când încercăm să ne amețim și să ne îmbătăm cu apă rece, schimbarea noastră nu va putea surveni în niciun fel.

De aceea Domnul Hristos săvârșește minunea cu acest copil bolnav, fără să țină cont de puțina credință pe care a avut-o  tatăl său. Dimpotrivă, ne spune că dacă avem fărâma aceasta de credință, putem să mutăm, să schimbăm, să dislocăm munții mentalităților pe care-i avem fiecare dintre noi. 

Când ne propunem schimbarea, din acel moment începe efortul, lupta, căderile și conștientizarea cât de greu se schimbă un om - extrem de greu. Sigur că cerem harul lui Dumnezeu să vină în viața noastră și să ne ajute dar are nevoie și de contribuția noastră.

Domnul să fie cel care ne învrednicește să schimbăm mentalitățile noastre rele pe care le hrănim, și de care nu suntem conștienți. Credința, ca relație vie cu Dumnezeu, personală, este cea care poate să schimbe foarte multe lucruri.

Cei care sunteți familiarizați cu ceea ce ține de zona aceasta a neuroștiințelor, ni se spune că un om credincios, cu credință puternică în sufletul său, poate schimba cursul implacabil al morții - omenește vorbind. Poate părea irațional, pentru noi, ca oameni, constatăm că boala nu mai are remediu și ne va duce inevitabil în moarte. Însă credința din sufletul unui om – și sunt studii care atestă acest lucru –  ia forma optimismului; asumarea suferinței este deja o formă de a nu-i mai simți povara. 

Împotrivirea față de suferință, față de gândurile care se năpustesc în mintea noastră ,devine un chin pentru noi. Când le acceptăm și le asumăm și discutăm cu ele, când le acceptăm în inima noastră, deja nu mai au aceeași putere, nu mai simțim greutatea de plumb care apasă pe sufletul nostru, iar suferința devine ca o formă de eliberare. 

În sufletele unde este credință, chiar dacă o boală implacabilă duce spre moarte, asumarea acestei suferințe este atât de senină, atât de frumoasă, de autentică, pentru că noi deja am primit-o în inima noastră și vorbim cu ea ca unui prieten. E greu, nu este simplu. Toate acestea le putem deprinde dacă avem acel grăunte mic de credință.

Domnul să ne dăruiască fărâma de credință care să schimbe viața noastră, să ne facă mai buni, să ne facă să dorim să răspândim binele și frumosul în jurul nostru. 

Potrivit arhiepiscopiasucevei.ro, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul a transmis celor prezenți, din partea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, gând de binecuvântare și felicitare pentru ceea ce s-a realizat la Burdujeni și îndemnul de a rămâne aproape de slujitorii comunității și de proiectele care vor urma, dar, mai ales, de a fi în continuare „pietre vii” ale acestei biserici. Episcopul-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților a dat apoi citire Decalogului la sfințirea unei biserici, alcătuit de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, zece gânduri menite să îi ajute pe credincioși să aprofundeze sensurile duhovnicești ale rânduielii la care tocmai au luat parte.