Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele inspector eparhial bisericesc Dragoș Trofin, părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Vlăduț Macovei.

După slujba de sfințire a bisericii, a clopotniței și a casei de prăznuire, a urmat Sfânta Liturghie baptismală, în cadrul căreia Ierarhul Hușilor l-a încreștinat pe pruncul Serafim, al treilea copil al familiei părintelui Vlăduț Macovei și al soției sale Alina.

În cuvântul de învățătură din cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a adus în atenție atitudinea tânărului bogat care a intrat în dialog cu Mântuitorul Hristos, subliniind dorința acestuia de a-și perfecționa viața:

«Și când ieșea El în drum, alergând la El unul și îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba: Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?» (Marcu 10, 17)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre o întâlnire pe care Domnul Hristos a avut-o cu un tânăr bogat, preocupat de cele spirituale. 

Atitudinea acestui tânăr merită a fi luată în seamă. Văzându-L pe Iisus, s-a apropiat de El, a îngenuncheat ca în fața unui Dumnezeu, întrebându-L ceva care era o preocupare - deducem noi permanentă -, a sufletului său: „Ce să facă pentru a moșteni viața veșnică? Ce anume ar trebui să își asume foarte responsabil și constant pentru a se bucura de veșnicie?”

Din nefericire - îndrăznesc să spun acest lucru -, noi contrastăm față de această atitudine a tânărului bogat. Nu mai suntem frământați de întrebări fundamentale, esențiale. Întrebările noastre se învârt în jurul celor pământești, al celor efemere. Rareori simțim că sufletul nostru dorește, cu multă tânjire, să găsească răspunsuri la întrebări fundamentale ale vieții, așa cum acest tânăr a venit profitând, în sensul cel mai bun al cuvântului, de Domnul Hristos, ca să afle un răspuns la preocupările și frământările sale. 

Să fim sinceri cu noi înșine, în fața propriei noastre conștiințe, și să ne evaluăm întrebându-ne când am avut în inima noastră o preocupare care să scoată în evidență faptul că suntem mistuiți și frământați în a găsi un răspuns pentru a fi oameni buni, cu credință frumoasă, să avem o relație personală cu Dumnezeu. Noi rămânem la formă, la cele exterioare și-mi dau seama de acest lucru și vă dau un exemplu foarte simplu.

Noi am săvârșit astăzi Taina Sfântului Botez a pruncului Serafim. Când vin tinerii să programeze botezul pentru un copil, prima întrebare a lor este: „Părinte, cât ține Taina Sfântului Botez? Că noi avem apoi masa și petrecerea”. Sigur, este într-un fel și vina noastră pentru că nu mutăm centrul de greutate al întrebărilor dumneavoastră în zona spirituală, adică să vă sensibilizăm că mai degrabă ne-am bucura să ne întrebați de semnificația Tainei Sfântului Botez și ce anume se întâmplă prin Botez cu pruncul care urmează să-L primească pe Hristos în adâncul inimii sale. Sau, după ce participăm la Taina Sfântului Botez, să-l întrebăm pe părintele: „Părinte, am auzit la începutul slujbei că nașii au răspuns la niște întrebări pe care li le-ați pus și mă gândesc și eu dacă am împlinit ceea ce nașii mei au promis atunci când am fost botezat, și anume, să mă lepăd de satana, de lucrările lui și de trufia lui, de tot ceea ce ține de urât. Oare am făcut acest lucru în viața mea? Am căutat să mă unesc cu Hristos și să am comuniune frumoasă cu El? Ce înseamnă Taina Mirungerii? De ce este uns pruncul pe părțile importante ale corpului: frunte, ochi, urechi, gură, piept, spate, picioare și mâini? De ce faceți lucrul acesta, părinte?”

Dacă am primi asemenea întrebări ar fi un indiciu foarte clar că ne preocupă esența trăirii credinței și nu exteriorul ei, forma, care nici aceasta nu este de lepădat. Trebuie să ținem și la acestea însă să nu ne cantonăm în ele, pentru că pierdem cu adevărat ceea ce este esențial. Este ca și cum cineva ar prefera să bea apă de la robinet când are posibilitatea de a bea dintr-un izvor. Este ca și când cineva ar prefera să stea într-un mediu ambiental creat artificial, când ar avea posibilitatea de a ieși în natură. Noi preferăm ceea ce este autentic, preferăm oricând un izvor cu apă curată și rece, ieșirea în natură decât a rămâne într-un mediu ambiental superficial și artificial. Căutăm autenticul și esența, așa cum acest tânăr din Evanghelie, bogat de altfel, dar în același timp preocupat de întrebări fundamentale.

Preasfinția Sa a arătat că preocupările pentru viața sufletească ne pot înfrumuseța esențial existența: 

Câți și când ne-am pus ultima dată întrebarea aceasta: „Doamne, ce să fac ca să moștenesc Împărăția Cerurilor? Ce să fac ca să fiu mai aproape de Tine? Ce să fac să fiu credincios, un om bun, să-mi trăiesc credința conform Evangheliei? Ce să fac, Doamne, ca să mă împărtășesc cu Trupul și cu Sângele Tău? Ce să fac să caut să mă unesc în forma aceasta atât de deplină și de autentică, împărtășindu-mă cu Trupul și Sângele Tău?”

Noi nu mai avem, din păcate - și iertați-mă că îndrăznesc să mă pronunț în locul dumneavoastră -, asemenea preocupări. Preocupările noastre gravitează în jurul celor pământești și sunt prea puține cele care să graviteze în jurul sufletului. Și cele pământești sunt binecuvântate, sunt darurile lui Dumnezeu, însă esența este în cele spirituale. 

Dacă în sufletul nostru este răutate, ură, nu ne putem bucura de nimic, oricâte am avea și oricâte bunuri materiale am poseda. Dacă nu avem liniște în suflet, în minte și în inimă, nu ne putem bucura de nimic din cele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca și bunuri materiale. 

Târziu constatăm și foarte târziu ne înțelepțim, după o anumită vârstă, când ne dăm seama că, de multe ori, în tinerețe, ne-am risipit în cele care nu meritau energia noastră. Am depus efort în lucruri foarte trecătoare. Ajungem la asemenea concluzie când intrăm în partea a doua a vieții noastre și realizăm că esența stă în bucuria unei relații cu cei de lângă noi, în iubirea pe care o împărtășim celor din jurul nostru, în sănătatea pe care o avem, în liniștea sufletului nostru, în momentele în care reușim să ne rugăm și să ne facem timp pentru noi înșine.

Să ne facem timp să ne iubim cu adevărat copiii; să nu-i repezim și să fim fără răbdare când îi vedem mai agitați, aruncându-le în mâini un telefon ca să scăpăm de ei și în felul acesta să ne amăgim că ei se liniștesc. Vă dau aceste exemple care par banale, dar de multe ori noi le neglijăm 

În ciuda faptului că tânărul bogat din Evanghelie nu a putut să-L urmeze pe Hristos pentru că acestea erau limitele lui, nu cred că-l va judeca Domnul. Avea și el inima legată de cele materiale însă, cu toate acestea, în Evanghelia de la Marcu ni se spune că Domnul Hristos îl privea cu multă iubire. L-a îndrăgit, îi era drag acest tânăr. De ce? Pentru că avea preocupări spirituale, îl preocupa ceea ce era esențial pentru viața lui și nu se pierdea în nimicuri și mărunțișuri așa cum, din păcate, ne dispersăm noi întreaga noastră ființă.

Poate încercăm, în urma ascultării acestui pasaj evanghelic, să ne punem și noi întrebări. Când ne punem la rugăciune să întrebam: „Doamne ce să fac să mă rog mai bine?” Când avem momente de răutate, de invidie, de bârfă și calomnie, să spunem: „Doamne, ce să fac să fiu mai bun?” Dacă venim la Liturghie, să spunem: „Doamne, cum aș putea să nu vorbesc deloc, să nu-mi folosesc telefonul și să fiu prezent aici, în fața Ta?” Cu cât veți simți că timpul petrecut aici, la Liturghie, a trecut foarte repede, cu atât acesta va fi un indiciu clar că v-ați rugat, pentru că simțim că lucrurile frumoase trec așa de repede. 

Când este plictiseală în sufletul nostru, se pare că totul este foarte anevoios, timpul este ca o picătură de plumb pe inima noastră și începem să ne întrebăm dacă nu se termină slujba, că durează cam mult. 

Vă îndemn să avem o stare de trezvie și de agerime, ca întotdeauna să căutăm ceea ce este esențial pentru viața noastră.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Vlăduț Macovei și întru iconom pe fostul paroh Andrei Mocanu, și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit îndeaproape lucrările realizate în cadrul ansamblului parohial.