Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele paroh Claudiu Ioan Moldovan, protopop al Protopopiatului de Sud-Vest și al Țării Galilor.

Răspunsurile liturgice au fost date membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că solidaritatea cu suferința semenilor presupune asumarea acesteia, în propria noastră ființă:

«Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 13)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre minunea învierii fiului văduvei din Nain. Aparent, spunem noi, această scenă a unei femei văduve care își plânge unicul ei fiu plecat în lumea veșniciei este desprinsă din viața noastră de zi cu zi, în sensul că nu este nimic special, doar constatarea durerii imense a unei femei care a rămas singură, plângând pe unicul ei fiu.

Este însoțită, în această tragedie, de foarte multă lume, dovadă că era iubită de către toți cei care o cunoșteau sau făceau parte din localitatea Nain. Sfântul Evanghelist Luca consemnează că era „mulțime de oameni” alături de această femeie văduvă; ar fi putut ca cineva să îi spună acestei femei văduve că mângâierea vine din faptul că nu este singură în durerea ei, în această tragedie, ci toți sunt împreună cu ea și o însoțesc, dând dovadă de comuniune și solidaritate. Totuși, chiar dacă era însoțită de mulți oameni, această femeie se simțea singură, neajutorată și într-o situație limită a existenței sale, care, omenește vorbind, părea imposibilă. Nu putea schimba datele situației tragice pe care ea o trăia, nu putea sa conceapă că cineva îi va învia fiul, astfel că își manifesta suferința și durerea în fața morții.      

Această suferință exprimă, de cele mai multe ori, neputința, dar și mai profund exprimă dragostea față de cel plecat în lumea veșniciei. În suferința pe care o trăia această femeie văduvă, și de care era conștientă doar ea, simțea cel mai acut ceea ce se afla în sufletul ei, oricât s-ar fi solidarizat ceilalți. 

În suferința lăuntrică conștientizăm cel mai bine intensitatea durerii și nu vom reuși să transpunem în cuvinte ceea ce simțim că ne brăzdează și ne taie sufletul în două. 

În fața suferinței, oricât am fi înconjurați de oameni care ne iubesc, rămânem tot singuri. Conștientizăm că nimeni nu poate înțelege ceea ce trece ca o sabie prin inima noastră.

 Această femeie era îndurerată, iar la un moment dat se apropie Iisus de ea, spunându-i "nu mai plânge". Ea ar fi putut să riposteze și să Îi spună „cum îmi dai un asemenea îndemn, când eu pierd pe cel care putea să fie toiag pentru bătrânețile mele? Cum să nu plâng pe unicul meu fiu, pe care îl văd fără suflare, într-un sicriu?”. Nu a ripostat, căci în suferință profundă, imensă, omul nu mai poate să grăiască, poate sta doar tăcut, smerit în fața acesteia - cum bănuiesc că a rămas și această femeie, înmărmurită în fața durerii pierderii fiului ei, pe care îl iubea foarte mult. 

Însă înainte ca Hristos să îi dea acest îndemn, Sfântul Evanghelist Luca consemnează o atitudine pe care ar trebui să o avem în vedere - starea pe care a avut-o Hristos față de femeia văduvă: „I s-a făcut milă de ea”. În limba greacă, sensul cuvântului este mult mai profund, exprimând că „a fost mișcat în adâncul măruntaielor Sale, în adâncul ființei Sale” de suferința pe care o trăia această femeie. După ce Hristos a trăit această milă față de femeia văduvă, îi spune "nu mai plânge". 

Prin urmare, Hristos ne învață pe fiecare dintre noi că adevărata compasiune și solidaritate în suferință față de cineva presupune să ne asumăm și noi acea suferință. Nu putem veni din exterior, adresând cuvinte de mângâiere, fără ca noi să fim mișcați în inima noastră de suferința pe care o trăiește cel de lângă noi. Aceasta este adevărata solidaritate și comuniune cu cineva aflat în suferință. 

Noi manifestăm o oarecare atitudine de compasiune, însă nu cred ca am ajuns la această formă atât de profundă încât suferința celuilalt să devină și suferința noastră, exact așa cum bucuria celuilalt devine bucuria noastră. În acest caz, lucrurile sunt extrem de ușor de asimilat și de trăit, când cineva are o bucurie imensă, dacă acea persoana semnifică ceva special pentru noi. Trăim bucuria cu aceeași intensitate cu care o trăiește cel care beneficiază de această bucurie. 

Preasfinția Sa a arătat că propria suferință ne face mai sensibili la stările prin care trec și ceilalți, asumarea suferinței celuilalt fiind cel mai de preț ajutor pe care îl putem oferi:  

Când este vorba de suferință, nu reușim, căci suntem oameni neputincioși și nu putem trece prin filtrul ființei noastre suferința pe care o trăiește cel de lângă noi. Acest lucru trădează un deficit de iubire. Doar când iubim pe cineva cu întreaga ființă, simțim suferința acelei persoane ca pe o suferință proprie – o simțim în adâncul ființei noastre. În funcție de cât de mare este iubirea față de persoana pe care o iubim, atât de intensă este și suferința pe care o putem asuma atunci când aceasta trece printr-o situație de tragedie, care răvășește sufletul.

Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care ne iubește atât de mult încât trăiește suferințele noastre ca fiind ale Lui, atât de profund, exact așa cum a trăit pe Cruce, împărtășind iubirea Sa, suferind pentru fiecare dintre noi. 

Așadar, în acest mod a suferit Hristos, a trăit acea stare de milă și de compasiune profundă față de femeia văduvă din Nain. Atunci când suferă, omul are niște antene foarte speciale pentru a sesiza trăirile celor din jur, iar suferința este una dintre școlile cele mai bune ale sufletului - ne învață să fim mai atenți față de noi înșine, ne învață să ne interiorizăm și să simțim mult mai acut ceea ce este legat de viața noastră și de viața celor din jur.

Mă gândesc că această femeie văduvă a simțit mila lui Hristos manifestată față de ea, de aceea nu a ripostat în niciun fel, simțind că este Cineva care poate să spargă bariera unei situații limită pe care o trăia și avea undeva această nădejde, în prezența lui Dumnezeu, că îi poate învia fiul. 

Iisus S-a apropiat de ea, a pus mâna pe sicriu și a vorbit acestui tânăr ca și cum ar fi fost viu. A adresat un îndemn: „tinere, ție îți zic scoală-te!”. Chiar dacă era mort cu trupul, sufletul lui era viu, iar acestui suflet i se adresează Domnul Hristos, căci sufletul nostru nu moare, ci este veșnic. Noi mergem în Împărăția Cerurilor cu sufletul nostru, cu cele pe care le-am adunat. Așadar, Hristos se adresează sufletului acestui tânăr, care răspunde la îndemnul pe care i l-a adresat Domnul, înviind spre bucuria și marea mângâiere a mamei, care a trecut prin tragedia pierderii fiului ei. 

Noi devenim convingători și lăsăm lucrurile să curgă natural, firesc, doar în momentul în care suferința celuilalt devine și suferința noastră și ne atinge atât de mult adâncul ființei noastre, încât nu avem decât o singură alternativă, anume să fim în adevărată comuniune cu cel care suferă.

Această asumare a suferinței celuilalt este cea mai mare mângâiere și face mai mult decât mii de vorbe pe care am vrea să le adresăm cuiva. Acea persoană va simți că numai prezența noastră, faptul că trăim împreună cu ea tragedia prin care trece înseamnă ceva extraordinar. 

Poate cea mai mare durere a unui om, pe lângă suferința proprie pe care o trăiește, este să fie singur în cele cu care se confruntă în mod tragic. Autentica noastră iubire față de cineva care suferă se manifestă întotdeauna când avem puterea sa ne asumăm suferința lui, la fel cum Maica Domnului, la picioarele Crucii, suferea pentru Iisus, pentru Fiul ei, iar Dreptul Simeon i-a profețit acest lucru, că prin inima sa va trece sabia suferinței. La picioarele Crucii, suferința pe care a asumat-o Hristos pentru noi a simțit-o și ea în adâncul finite sale, cu un adânc de ființă de mamă, căci mamele știu sa iubească întotdeauna cum iubește Dumnezeu.

Să ne învrednicească Domnul, pe fiecare dintre noi, să nu rămânem indiferenți față de suferințele și încercările prin care trec semenii noștri, iar dacă nu putem să trăim o suferință a cuiva care ne este foarte apropiat, cel puțin să spunem o rugăciune pentru acea persoană, ca Domnul să o mângâie cum știe El mai bine, să îi dea starea de liniște interioară, căci în suferință se năpustesc atâtea gânduri asupra omului, iar dacă are liniștea minții și a inimii, duce mult mai ușor această povară a suferinței. Să Îl simțim pe Domnul că întotdeauna ne vine în ajutor atunci când trecem prin situații limită, de încercare.