Preoți din tot cuprinsul Episcopiei Hușilor au participat la slujbă și s-au împărtășit cu Sfintele Taine.

Sfânta Liturghie a prefațat conferința semestrială de toamnă, cu preoții din cele trei protopopiate (Huși, Vaslui și Bârlad) ale Eparhiei.

În cuvântul de învățătură din cadrul slujbei, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea cuvintelor de a transforma viața celor care le primesc:

«De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-ați primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeți» (I Tesaloniceni 2, 13)

Prima parte a Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii se numește „Liturghia Cuvântului”. În această parte ne sunt citite două lecturi din Noul Testament. Cei care sunt familiarizați cu istoria Liturghiei au putut constata faptul că în această parte aveau loc citiri și din Vechiul Testament. Este numită „Liturghia Cuvântului” pentru că Însuși Cuvântul este Cel care ne grăiește; se folosește de graiul nostru, al slujitorilor Lui, ca să vestim cele pe care El ni le-a lăsat moștenire în Sfânta Evanghelie. 

Este foarte bine să ne facem, din când în când, o evaluare duhovnicească. Cuvântul nostru nu mai are aceeași putere, nu mai este atât de consistent din punct de vedere spiritual, așa cum era cuvântul Apostolilor - cum însuși Sfântul Apostol Pavel ținea să le reamintească contemporanilor săi și, implicit, ne amintește și nouă. Cuvântul nostru nu mai are consistență, pentru că nu se mai hrănește din Cuvântul lui Dumnezeu, ori relația noastră cu Cel care este Cuvântul ipostatic, ființial, este una deficitară, anemică. 

Un mare teolog contemporan, părintele Alexander Schmemann, a pus acest diagnostic, anume că „asistăm la o ruptură dintre cuvânt și taină”, iar această ruptură este cea care golește de conținut cuvintele noastre, ale slujitorilor Bisericii, care nu mai reușesc să dizloce inepții sau să schimbe radical viețile oamenilor. Am pierdut această legătură profundă cu Cel care este Cuvântul ipostatic. 

Nu ne hrănim din Cuvântul lui Hristos, sau, precum ne spune un mare gânditor, Max Picard, „omul este stăpânul cuvântului, însă, din nefericire, a ajuns să fie sclavul zgomotelor cuvintelor”. 

Constatăm cu toții că asistăm la o inflație a cuvântului. Vorbim foarte mult, iar, în termeni filocalici, noi putem fi pasibili de păcatul poliloghiei – multa vorbire, „catedra slavei deșarte”, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul. 

Cuvântul nostru nu mai schimbă vieți și este foarte important ca fiecare dintre noi să conștientizăm unde ne poziționăm. De multe ori, neglijăm textele Sfinților Apostoli, care sunt o tâlcuire fidelă a Cuvântului lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni (2, 4-8), ne dă un format al modului în care ar trebui să înțelegem propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu: „Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. 

Cu alte cuvinte, Sfântul Apostol Pavel ne spune că puterea prin cuvânt nu stă atât în arta oratoriei, cât în faptul ca acest cuvânt să fie dublat de experiența care a rodit, din experiența noastră cu Dumnezeu. În rest, toate cuvintele noastre, dacă nu sunt un rod al experienței lui Dumnezeu, rămân simple emisii fonice, fără niciun fel de putere sau dinamism care să schimbe viețile unor oameni. 

Preasfinția Sa a afirmat că cuvintele pe care le rostim pot caracteriza starea noastră lăuntrică:

Ați putut constata că marii trăitori ai Duhului vorbeau puțin, însă cuvintele pe care le rosteau erau în stare ca să direcționeze viețile oamenilor înspre taina credinței, înspre bucuria comuniunii cu Dumnezeu, pentru că „acele cuvinte erau de taină, născute în rugăciune și nu în flecăreală”(Paul Evdokimov) - așa cum sunt multe din cuvintele noastre. 

Cu cât ne îndeletnicim mai mult cu aceste „cuvinte-flecăreală”, cu atât cuvântul nostru nu mai are niciun fel de consistență. Pasajul scripturistic din Sfântul Apostol Pavel, citit în cadrul Liturghiei, este un bun motiv de a reflecta asupra modului în care noi transmitem cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, cât din acest cuvânt al nostru, care tâlcuiește cuvântul lui Hristos, este un rod al experienței, al relației cu Cel care este Cuvântul ipostatic, ființial, sau cât este acesta o reflexie a tainei pe care noi o trăim cu Hristos în relația noastră personală și modul în care Îl primim în viața noastră. 

„Chiar dacă omul stăpânește cuvintele, din păcate, am ajuns să fim sclavii zgomotelor cuvintelor”, adică a acelor cuvinte care sunt stricate, degradate și ne formatează viața. Există cercetări recente conform cărora oamenii își structurează universul lăuntric în funcție de cuvintele pe care ei le folosesc, de gândurile care generează cuvintele pe care le folosim. Într-un fel, am putea spune că noi putem fi definiți în funcție de cuvintele pe care le punem în mișcare în interacțiune cu cei din jurul nostru. 

Pentru Părinții Bisericii, adevăratul cuvânt era cel care vestea slava lui Dumnezeu, cel care era hrănit din experiența concretă a vederii lui Dumnezeu. Dacă noi nu am ajuns la această stare, măcar să avem smerenia și atitudinea lăuntrică cuviincioasă de a recunoaște Domnului că noi nu avem această putere și să Îi cerem să lucreze El, să se milostivească El înspre noi, ca tot ceea ce rostim să poată să schimbe viețile oamenilor. 

Așa cum acordăm atenție sporită Epiclezei - chemarea Duhului Sfânt pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului Hristos, la fel ar trebui să fim atenți la rugăciunea de dinainte de citirea Sfintei Evanghelii, „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni...”, ca acest cuvânt al lui Hristos să fie metabolizat în viața noastră. Noi, slujitorii, suntem primii chemați să asimilăm acest cuvânt, așa cum asimilăm hrana în trupul nostru pentru a-i asigura viața și trăirea biologică. 

Domnul să ne învrednicească să fim atenți la cuvintele pe care le folosim și pe care le răspândim în jurul nostru. Un om care trăiește rugăciunea, care se hrănește cu Evanghelia zi de zi, care meditează la cuvântul lui Hristos, este aproape imposibil să se atașeze în distribuirea cuvintelor neduhovnicești, lipsite de consistență și într-un total contrar cu ce este menirea noastră. Noi, slujitorii Bisericii, avem drept instrument de lucru cuvântul, așa cum bisturiul este instrumentul de lucru al chirurgului. Dacă noi neglijăm cuvântul, ne va neglija și pe noi Cuvântul cel ipostatic, adică Însuși Hristos, pentru că suntem neatenți față de cuvintele Lui. 

Să ne dea putere ca, prin cuvintele noastre, să schimbăm și viața noastră , dar să avem puterea să schimbăm și viețile celor în care noi am fost chemați să slujim și să vestim Împărăția lui Dumnezeu. 

Partea a doua a zilei a fost dedicată Conferinței semestriale de toamnă a preoților din cuprinsul Episcopiei Hușilor.