Nume

Mănăstirea Moreni (obște de maici)

Stareță

Monahia Elisabeta Ifteni

Duhovnic

Protosinghel Meletie Mercaș

Date de contact

Nr. telefon: 0761007106

Hram

„Adormirea Maicii Domnului“

Adresă

Mănăstirea este situată la poalele dealului Țiclău, în satul Moreni, comuna Deleni, județul Vaslui.

Acces/Localizare

Este situată la 27 km sud de municipiul Vaslui, pe şoseaua Vaslui-Bârlad, ramificaţie dreapta Deleni.

Istoric

De-a lungul timpului, mănăstirea a avut mai multe denumiri, între care menționăm: Schitul lui Lupan, Ghilahoi, Deleni, dar, începând cu anul 1934, odată cu redeschiderea ei de către Nifon Criveanu, Episcopul Hușilor, se va impune numele de Moreni (Morăni), denumire ce va aminti de vechea ocupație a locuitorilor din satul aflat în preajma mănăstirii, care trudeau la morile de pe apa Ghilahoiului.

Începutul Mănăstirii Moreni poate fi legat de existența unei alte vetre de sihăstrie monahală de pe valea pârâului Ghilahoi, din timpul domniei lui Petru Rareș, de urmașii lui Bucur Dan (cca. 1440), întemeietorul neamului Bucureștilor și al unei localități omonime, dispărută în secolele XVIII-XIX, identificată de arheologi pe raza comunelor Deleni și Costești de astăzi. Astfel, la 21 aprilie 1546, într-un hrisov domnesc de întărire a unor moșii, este atestată ,,mănăstirea din luncă”, probabil un schit de familie al descendenților lui Bucur Dan, despre care nu se mai găsesc informații precise din timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș (1541-1546).

Ctitorul Mănăstirii Moreni este considerat slugerul Buznea Lupan, împreună cu membrii familiei sale, care la sfârșitul secolului al XVI-lea, pe la anul 1586, întemeiază un mic așezământ monahal pe colinele care străjuiau valea Ghilahoiului. Nu este exclus ca Buznea Lupan și neamul său să fi preluat pământurile familiei lui Bucur Dan, inclusiv locul unde se afla schitul mai sus menționat.

Astfel, într-un document, datat la 17 decembrie 1597, ce reprezintă un testament, ,,un înscris de împărțeală”, prin care Buznea Lupan, ajuns la vârsta senectuții, își împarte averea copiilor săi, proveniți din cele două căsătorii, cu Maria (Busca) și Sofia, aflăm de existența lăcașului monahal. Acesta se găsea pe moșia care, în urma dorinței exprese a tatălui lor, va reveni lui Grigorie și Onilă, fiii Mariei.

Informațiile despre mănăstirea lui Lupan în secolele XVII-XVIII sunt extrem de puține. Documentele vremii amintesc doar câteva acte de vânzare sau de danie a unor moșii în care sunt menționați diferiți viețuitori ai schitului, dar țin sub tăcere amănunte legate de activitățile lor cotidiene, de numărul acestora sau despre viața duhovnicească din cadrul așezământului. Se pare că era mai mult o mănăstire de familie, cu viață de sine, în care mai mulți membri din neamul Lupăneștilor se vor călugări, închinându-și viața lui Dumnezeu. Cert este faptul că existența acestei vetre monahale în timp, n-ar fi fost posibilă fără implicarea directă a urmașilor lui Buznea Lupan, care vor înzestra schitul cu diferite proprietăți sau vor reface edificiile sfântului lăcaș, atunci când situația o va impune.

Astfel, pe la 1650, biserica din lemn, ridicată de ctitor la sfârșitul secolului al XVI-lea, va fi restaurată de fiul său, Grigorie Lupan, a cărui soție, Teofana, va îmbrățișa viața monahală în cadrul schitului. De asemenea, în 1770, ca urmare a degradării, întreg așezământul monahal va fi refăcut din temelii de meșterul Constantin Chirvase, la inițiativa preoților Neculai Burghelea și Vasile Focșa, sprijiniți de un grup de credincioși din Deleni și Ghilahoi, care se considerau descendenți ai primului ctitor.

De pe la 1750 există un pomelnic, alcătuit de popa Dimitrie, și el urmaș al familiei Lupan, din care aflăm numele tuturor ctitorilor care au contribuit la ridicarea și existența sfântului lăcaș, până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Copia acestui pomelnic se păstrează astăzi în muzeul mănăstirii, din cuprinsul acestuia remarcându-se numărul mare de preoți și monahi proveniți din neamul ctitorului și a răzeșilor din zonă, fapt ce explică atașamentul și implicarea locuitorilor din Delești și satele apropiate în lucrările de construcție și susținere a schitului. Deși lipsesc informații concrete legate de numele vreunui stareț, cu siguranță preoții menționați în pomelnic au îndeplinit rolul de administratori și coordonatori ai vieții monahale din cadrul așezământului monahal.

Fiind un schit de familie, obștea era mixtă, formată atât din călugări, cât și din călugărițe proveniți din urmașii primilor ctitori sau din copii răzeșilor din satele învecinate. Aceștia duceau o viață de sine, întreținându-se din averea personală sau din daniile rudelor și a ctitorilor. Comună era întreținerea bisericii și participarea la sfintele slujbe. Pentru reparația sfântului lăcaș se apela la cei cu dare de mână sau la locuitorii din Deleni sau satele din împrejurimi, mulți dintre ei răzeși care se considerau urmași ai lui Buznea Lupan.

La începutul secolul al XIX-lea, viața monahala din acest loc cunoaște transformări importante. Apare o obște omogenă, cu viață cenobitică. Astfel, în 1809, sub conducerea starețului Pafnutie, viețuiau în cadrul schitului doisprezece monahi, între care șapte erau de naționalitate rusă. Nu se cunosc detalii legate de momentul în care așezământul a fost transformat în schit de călugărițe, dar la 1840 figurează deja ca stareță Magdalena Moruzan, cea care, la recensământul din 1853, va avea în subordinea sa zece monahii. Acestea vor rămâne până la secularizare, când vor fi transferate la Mănăstirea Adam. În locul lor, se vor îngriji de schit câțiva monahi, sub coordonarea lui Nicon Sârbu, până în 1883. Din acest an, schitul va deveni filie a Parohiei Deleni.  

În 1934, Episcopul Nifon Criveanu va binecuvânta redeschiderea acestui sfânt lăcaș, cu denumirea de „Schitul Morăni”, cu obște de călugări. Sub conducerea starețului Pitirim Tonu începe construcția unor chilii, biserica va fi reparată, iar pe cele zece hectare aflate în proprietatea mânăstirii se va planta vie, livadă și o mică pepinieră de puieți de nuci. Personalul monahal se va întreține din munca câmpului și din daniile credincioșilor. La 18-19 septembrie 1936, în prezența ierarhului, va avea loc prima retragere duhovnicească a preoților de mir din cele trei județe ale eparhiei.

Perioada Celui de-al Doilea Război Mondial și primii ani sub comunism, la care se va adăuga și tragedia din 22 septembrie 1944, când protosinghelul Pitirim Tonu și ieromonahul Filaret Palii au fost uciși în chiliile lor de niște răufăcători, au constituit un moment de declin pentru obștea de aici.

La Moreni viețuiește în 1949 și arhimandritul Haralambie Vasilache, după ce trecuse pe la Schitul Vovidenia din Huși și Mănăstirea Dobrovăț, participant la ședințele Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (1945-1948), arestat de Securitate împreună cu fratele său, Vasile Vasilache, simboluri ale rezistenței anticomuniste.

Ca urmare a lipsei de personal și deteriorarea edificiilor monahale, Episcopul Teofil Herineanu hotărăște, în noiembrie 1951, transformarea lăcașului în mănăstire de călugărițe, permutând de la Mănăstirea Adam câteva viețuitoare, numind stareță pe monahia Magdalena Dabija. În ciuda nenumăratelor imixtiuni ale miliției în viața mănăstirii, aici va lua ființă un adevărat centru spiritual, astfel încât, în 1959, obștea număra 18 monahii. Mănăstirea deținea, la 1952, în proprietatea sa, 4 ha teren arabil, 2 ha de livadă și 1,5 ha de viță de vie.

Elanul duhovnicesc al monahiilor va fi stagnat de Decretul 410 din 1959, în urma căruia autoritățile comuniste vor desființa mănăstirea, clădirile fiind transformate în anexe ale CAP-ului din Comuna Deleni. Întreaga obște de maici va trăi drama răstignirii monahismului românesc, fiind nevoită sa apuce drumul pribegiei și să aștepte în tăcere momentul propice pentru revenirea în vatra de sihăstrie din ținutul Delenilor sau în alte așezăminte, mai ferite de ochiul vigilent al securității.

Descriere principalelor edificii

Între anii 1992-1996 s-a construit o clădire impunătoare în partea de vest a ansamblului monahal, care are în ax central paraclisul cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, încadrat în părțile laterale de chilii ale personalului. Paraclisul este de dimensiuni medii, în plan dreptunghiular, cu naosul și pronaosul formând o singură încăpere și altarul în formă de absidă semicirculară. Lăcașul de cult este împodobit cu o pictură murală realizată în stil neobizantin de Ion Zărnescu din Cașin, județul Bacău. Sculptura în lemn de stejar a catapetesmei, în care predomină motivele florale și simbolurile biblice, și al mobilierului care înfrumusețează interiorul paraclisului a fost executată de sculptorii bisericești C. Modoranu și Gafton din Vaslui.

Clopotnița mănăstirii este o construcție impunătoare, cu o înălțime de 23 de metri, situată în partea de est a complexului monahal. La parter prezintă un gang boltit, folosit ca pasaj de trecere către incinta mănăstirii, deasupra căruia se află două etaje. La nivelul al treilea se află camera clopotelor. Acoperișul este în patru ape, cu rupere de pantă.

Obștea actuală

Începând cu 1 noiembrie 1990, așezarea monahală ctitorită de Buznea Lupan va fi readusă la viață de ieromonahul Meletie Mercaș, provenit din obștea Mănăstirii Runc, județul Bacău. Acesta va demara ample lucrări de refacere a așezământului și de reorganizare a vieții monahale. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, din anul 1992, mănăstirea va primi din nou obște de maici, iar în ascultarea de stareță va fi numită monahia Gabriela Duduman.

În perioada 1992-2015 se vor construi mai multe edificii ecleziastice, între care la loc de cinste stă biserica-paraclis din mijlocul corpului de chilii. În cadrul complexului monahal se mai află o monumentală clopotniță, un atelier de croitorie și broderie pentru veșminte preoțești, un spațiu amenajat pentru pictura și restaurarea icoanelor și un muzeu care adăpostește obiecte liturgice vechi, icoane și cărți de slujbă din secolul XIX. De asemenea, mănăstirea are o gospodărie zootehnică modernă și o stupină cu aproape două sute familii de albine.

Programul liturgic al mănăstirii este unul dens și are în centrul său săvârșirea zilnică a Sfintei Liturghii. Vecernia și Utrenia se oficiază începând cu ora 15.30, iar la ora 19.00 este rânduit spre rugăciune Paraclisul Maicii Domnului. Dimineața, la ora 6.00, se citesc Acatistul, Ceasurile III și VI, după care se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Viața duhovnicească a fiecărei monahii pulsează în ritmul rugăciunii personale și se desăvârșește în întâlnirea euharistică cu Hristos, de aceea maicile de la Moreni, conștiente de acest lucru, au ca rânduială primirea Sfintelor Taine de trei ori pe săptămână, în zilele de miercuri, vineri și duminică.

Astăzi în obștea Mănăstirii Moreni viețuiesc 26 de maici și surori, aflate sub povața duhovnicească a părintelui duhovnic protosinghelul Meletie Mercaș. Rugăciunile acestora, bucuria și noblețea cu care ele întâmpină fiecare pelerin aduc în sufletul omului contemporan un strop de iubire și un licăr de speranță. De aceea, flacăra duhovnicească a unui așezământ monahal trebuie să ardă necontenit, în ciuda tuturor ispitelor și a greutăților de zi cu zi, fiindcă din ea, atunci când Dumnezeu îl va trimite, un suflet aflat în întuneric vine să ia lumină. 

Extras din: Tinda Raiului - Mănăstiri și schituri din ținutul Vasluiului, Album tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, Editura Horeb, 2020.