Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Cătălin Mistreanu.

În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a descris profilul spiritual al tatălui din Parabola Fiului risipitor:

«Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău» (Luca 15, 20-21)

Este lesne de înţeles că mare parte dintre noi ne identificăm cu atitudinea și starea lăuntrică pe care a avut-o fiul risipitor. Ceea ce este de neînţeles și aproape constituie un scandal al minţii, este atitudinea pe care a avut-o tatăl din această parabolă – ne este greu să-l înţelegem și să ni-l asumăm.

Tatăl fiului risipitor este, prin excelenţă, persoana ale cărei caracteristici fundamentale sunt libertatea și iubirea. De fapt, a fi persoană înseamnă să creezi spaţii de libertate și să împărtășești iubire. Ori de câte ori renunţăm la libertate și la iubire, de fapt renunţăm la statutul de persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

De aceea, tatăl fiului risipitor este atât de minunat în atitudinea sa – pentru că, indiferent de modul cum s-a comportat fiul rătăcitor, el nu a avut niciun moment în care să fi renunţat să iubească sau să dăruiască libertate.

Dacă noi vom reuși să trăim în felul acesta, indiferent de condiţiile ostile și indiferent de modul în care se raportează cineva la noi, dacă reușim să fim liberi și să iubim, atunci rămânem în frumuseţea a ceea ce constituie persoana (făptură creată după chipul lui Dumnezeu).

Pentru mintea noastră ar putea să fie o revoltă și un anume mod de a nu înţelege cum s-a comportat acest tată, când fiul cel mic i-a cerut partea de avere și i-a împărtășit tatălui său că vrea să plece de acasă. Am putea spune că tatăl, în tăcere deplină, îi face hatârul, fără să-l ia la întrebări, fără să-i reproșeze ceva, fără să se simtă lezat că acest copil al lui s-a gândit să-și ia lumea în cap și să fugă de acasă. Mai mult, a avut și obrăznicia de a-i cere și partea de avere care i se cuvenea. Tatăl le-a primit pe toate acestea în deplină tăcere, în libertate și iubire, fără să-l tragă la răspundere.

Acest tânăr s-a dus și și-a cheltuit partea de avere. A ajuns un om sărac încât, de foame, era nevoit să mănânce din mâncarea (roșcovele) porcilor. Cu alte cuvinte, atât de mult s-a degradat, din punct de vedere moral, încât a ajuns ca un porc, care se bălăcea în patimi, în mizeria și urâţenia păcatelor.

Golindu-se de dragostea și libertatea pe care a primit-o din partea tatălui său, fiul risipitor trăiește un moment de criză, care generează întoarcerea și gândul de a reveni la casa părintească. Acest moment de criză este numit, în Evanghelie, „revenire în sine”.

Cu alte cuvinte, noi, ori de câte ori păcătuim, ori de câte ori decidem să ne rupem de Dumnezeu, în primul rând ne înstrăinăm de noi înșine, așa cum s-a dus acest tânăr într-o ţară îndepărtată, unde a trăit în dezmăţ și și-a desfigurat sufletul. A rupt, prin atitudinea sa, relaţia ontologică (profundă) pe care o avea cu tatăl său.

În limba greacă, pentru cuvântul avere se spune „ousia” – este singurul loc din Noul Testament unde este folosit acest cuvânt în limba greacă – care înseamnă fiinţă. Când fiul risipitor i-a spus tatălui său: „Dă-mi partea de avere care mi se cuvine”, e ca și cum ar fi spus: „Rupe-mă din relaţia aceasta ontologică (fiinţială) cu tine, și lasă-mă să plec”. Iar tatăl i-a dat agoniseala – cuvântul din limba greacă înseamnă „viaţă”.

Vedeţi cât de generos este tatăl? Îi dă libertate, iubire – totul în tăcere – și îi dă și viaţă.

Ierarhul Hușilor a afirmat că adevărata iertare se manifestă mai mult prin gesturi decât prin cuvinte:

Fiul risipitor se întoarce, se căiește, își vine în firea sa – acesta este darul pocăinţei. De aceea, noi ne bucurăm ori de câte ori ne spovedim (ne mărturisim păcatele) – pentru că de fapt venim în noi înșine, ne așezăm în noi înșine și decidem să nu mai trăim înstrăinaţi în primul rând de noi înșine, de cei din jurul nostru și, mai ales, faţă de Dumnezeu.

În acest moment, fiul risipitor deja și-a spus sieși: „Mă întorc acasă la tatăl meu și îi voi spune că am greșit și nu sunt vrednic nici măcar să mă trateze ca pe unul din argaţii lui. Nu merit lucrul acesta, din pricina păcatului pe care l-am săvârșit”.

Când se întoarce, tatăl îi ţine vreo morală fiului risipitor? Îi reproșează ceva? Îi spune cât de mult a suferit sau cât de greu i-a fost, când acest adolescent a plecat de acasă și l-a părăsit? Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, tatăl parcă îl aștepta – îi iese în cale (îi parcurge, într-un fel, drumul pe care fiul îl avea gândit în mintea lui), îl îmbrăţișează, îl sărută și cade pe grumazul lui, fără să-i spună cât îl iubește, cât l-a iubit sau că l-a iertat.

Adevărata iertare nici măcar nu are nevoie de cuvinte, ci doar de aceste gesturi.

Şi noi ne bucurăm când greșim și cineva nici măcar nu așteaptă ca noi să ne cerem iertare, pentru că el deja ne-a iertat. Este suficient să stăm lângă un om, prin prezenţa noastră, prin modul nostru de a ne comporta, de a-l îmbrăţișa (exact ca acest tată din parabolă), de a-l cuprinde în inima noastră, fără să-i spunem nimic, fără să-i spunem că l-am iertat, și să simţim că iertare este deja acolo.

Unul dintre părinţii duhovnicești, părintele Vasilios Gondikakis, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte Athos, exprimă și concentrează atât de frumos atitudinea pe care a avut-o acest tată din parabolă, spunând că „mistagogia (taina) relaţiei dintre acești doi se celebrează în spaţiul unei profunde tăceri”.

Incandescența iubirii tatălui și a fiului (acesta dă dovadă de iubire prin pocăinţă, prin revenire în sine, prin întoarcerea înspre sine însuși, prin renunţarea la înstrăinarea de sine însuși), paralizează limbile celor doi. 

Relaţia ruptă din pricina dorului de ducă a fiului risipitor, se reface prin dragostea imensă pe care o manifestă tatăl – nu-i spune nici că l-a iertat, nici cât de mult a suferit, nici că e nevoie să-și dovedească vinovăţia, nimic. 

Tatăl din această parabolă grăiește doar cu slugile sale. Cu fiul său rămâne în tăcerea pe care o exprimă în mod tainic iubirea și libertatea, două caracteristici atât de profunde ale persoanei. Şi dă poruncă celor care erau de faţă: „Aduceţi haina cea mai bună (cea mai frumoasă), puneţi-o pe el, daţi-i inelul – simbolul autorităţii – și luaţi viţelul cel îngrășat, junghiaţi-l, să facem un ospăţ, pentru că fiul meu mort era și a înviat, pierdut a fost și am venit acum și l-am găsit”.

Pentru vremea respectivă, a tăia un viţel sau a porunci să se consume carne la masă, constituia un mare eveniment. Noi, astăzi, suntem foarte obișnuiţi. În vremea respectivă, a tăia un animal pentru un ospăţ, era semn că era un eveniment foarte important. Așa l-a tratat tatăl pe fiul risipitor din această Evanghelie.

Preasfinția Sa a vorbit despre libertate și iubire, ca atribute ale persoanei:

Cât de greu ne este nouă să ne asumăm comportamentul acestui tată din Evanghelie! Care părinte ar avea curajul să nu-i spună nimic copilului său, în momentul în care vrea să plece de acasă? Întâi i-ar trage o morală serioasă, ar încerca să-l conștientizeze că ceea ce face nu este bine. Oricum nu are ce să facă – dacă e decis să plece, va pleca. 

Şi, când se va întoarce, primul lucru pe care îl va face un părinte – așa suntem noi, oamenii păcătoși –, nu se va bucura că s-a întors, sau poate că vor fi concomitente lucrurile, însă va prevala reproșul, mărturisirea suferinţei provocate în urma acestei plecări, și, în cele din urmă, se va și bucura că s-a întors.

Tatăl din această parabolă, în schimb, doar s-a bucurat, atât. Nici măcar nu l-a lăsat să-și spună toată spovedania – acesta este un lucru atât de frumos.

Noi, când greșim, ne îndreptăm înspre cineva și vrem să-i spunem noi, cu mintea și inima noastră, cum am greșit, iar celălalt nu ne lasă, pentru că ne copleșește cu iubirea și iertarea pe care deja ne-a dăruit-o. O asemenea atitudine ne smerește și mai mult, ne face să considerăm că nu am meritat în niciun fel acea iertare.

Fiul risipitor și-a propus să-i mai spună tatălui său: „Nu sunt vrednic nici să mă tratezi ca pe una din slugile tale”, însă nu a mai reușit să o facă. I-a spus: „Tată, am greșit, și nu sunt vrednic să fiu numit fiul tău” și gata, s-a terminat spovedania lui, pentru că a intervenit iubirea copleșitoare a tatălui, pentru care esenţială era întoarcerea. 

Pentru tatăl, esenţială era manifestarea iubirii și a libertăţii pe care să o dăruiască. Nici măcar nu-l interesa să-i spună fiul risipitor cât de greu a trăit, cât de mult s-a degradat, cât de mult consideră că l-a rănit pe el, ca tată. Nimic. 

Tatăl din Evanghelie nu a avut pretenţia unei iertări cum de multe ori noi impunem – ca la carte – și doar după ce am constatat că cineva și-a cerut iertare, conform a ceea ce credem noi, i-o vom dărui. Nimic din toate acestea.

Este foarte greu să ne asumăm modul cum s-a comportat acest tată din parabolă. În general, noi reflectăm și ne oprim asupra comportamentului fiului risipitor, și ne concentrăm pe pocăinţa lui, uitând de modul cum a fost tratat acest fiu de către tatăl său – cu foarte multă iubire și libertate – lucruri pe care noi le preţuim foarte mult și care sunt, de fapt, conţinutul oricărei relaţii dintre oameni.

 Când lipsește una din cele două – libertate și iubire –, nu poate fi nici cealaltă. Când sunt amândouă, simţim cu adevărat că celălalt ne valorizează – când creează și spaţii de libertate, și ne învăluie și cu iubire. De fapt, conţinutul real al iubirii, inima acesteia este, prin excelenţă, libertatea.

Unde se instalează posesivitatea, dorinţa de a-l poseda pe celălalt, nu mai este iubire, ci este sclavie, este o relaţie care dăunează foarte mult.

Dumnezeu ne iubește pe toţi în felul în care tatăl din parabolă și-a iubit fiul. Indiferent de cum s-a comportat fiul – și când a fost obraznic, și când a fost neserios, cerând să plece de acasă, dar și când și-a revenit în sine, s-a pocăit și și-a schimbat viaţa –, tatăl l-a primit cu foarte multă iubire.

Să învăţăm fiecare dintre noi să dăruim libertate și iubire celor din jurul nostru.

La momentul împărtășirii clericilor,  copiii de la Școala gimnazială „Nicolae Ciubotaru”, din Vulturești, coordonați de doamna director Nela Macovei, au interpretat mai multe cântări religioase.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a binecuvântat lucrările de la altarul de vară al ansamblului parohial, punându-l sub ocrotirea Sfintei Mucenițe Daria.