Duminică, 15 noiembrie 2026, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Atanasie, Sfânta Liturghie, în Parohia ortodoxă românească „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Sfântul Mucenic Alban” din Luton, Marea Britanie, la invitația părintelui paroh Ioan Nazarcu. Momentul liturgic a marcat împlinirea a 15 ani de la înființarea acestei comunități parohiale.
În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a afirmat că, potrivit cuvintelor Domnului Hristos, aproapele nostru este cel pe care noi îl considerăm străin, îndepărtat și pe care îl urâm cel mai mult:
«Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea» (Luca 10, 36-37)
Biserica a rânduit să fie rostit, în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, un fragment evanghelic în care Domnul Hristos ne învață, cu adevărat și în modul cel mai autentic, cine este aproapele nostru.
„Cine este aproapele nostru?” este una dintre întrebările fundamentale ale omenirii, mai ales a omului preocupat de viața spirituală. Din nefericire, nici la nivelul vieții noastre personale, nici la nivelul omenirii, nu am răspuns așa cum se cuvine, prin faptă, la această întrebare.
Pentru a-l lămuri pe învățătorul de lege și pentru a-l poziționa în mod drept în ceea ce privește înțelegerea sau modalitatea de raportare la semenul său, Hristos rostește parabola samarineanului milostiv. În această parabolă ni se spune că cineva de neam străin a fost atacat și rănit cumplit de către tâlhari, în drumul său de la Ierusalim la Ierihon, rămânând la marginea drumului și pe buza prăpastiei vieții sale.
Pe acest drum au trecut două persoane reprezentative pentru Legea mozaică – un preot și un levit. Niciunul dintre aceștia nu și-a găsit răgazul necesar de a se ocupa de cel care era la marginea drumului, jecmănit, rănit și aproape mort. Fiecare dintre ei s-a grăbit, ignorând că cineva avea nevoie imperioasă de ajutor, de atenție și, la urma urmei, de dragoste. Doar un al treilea personaj din această parabolă, un samarinean, se apropie de cel care era la marginea drumului, acordându-i o minimă asistență medicală – atenție, dragoste – ducându-l la o casă de oaspeți.
Cel care a acordat atenție a fost un samarinean, adică cineva de neam străin. Între samarineni și iudei era un conflict și o dușmănie iremediabilă, insurmontabilă, în sensul că fiecare dintre cele două neamuri găseau motive suficiente ca să se urască și să nu intre în contact, să nu interacționeze unul cu celălalt. În această parabolă, străinul este cel care găsește răgazul de a-i acorda atenția necesară, care îl izbăvește, îl smulge din chingile morții, fiind cel care i-a salvat, la modul propriu, viața, celui tâlhărit.
Din această parabolă învățăm că aproapele nostru nu este cel față de care avem anumite motive să îl iubim, să îi acordăm atenție, să îl primim în inima noastră sau să manifestăm căldură sufletească. Aproapele nostru este cel pe care noi îl considerăm străin, îndepărtat și pe care îl urâm cel mai mult.
Acesta este paradoxul acestei parabole - aproapele este, de fapt, „departele” nostru, cel pe care îl considerăm, în funcție de motivele noastre subiective, unele iraționale, altele mai puțin motivate, ca fiind cel pe care trebuie să îl ținem departe, la o anumită distanță de persoana noastră.
Parabola ne învață că, de fapt, aproapele nostru este cel pe care noi îl considerăm „departele” nostru - cel față de care avem preconcepții și prejudecăți. Din păcate, noi nu asumăm mesajul acestei parabole.
În momentul în care Hristos îl întreabă pe învățătorul de lege cine crede el că este aproapele, în urma a ceea ce I-a rostit, acesta spune „cel care a avut milă de cel căzut între tâlhari”, adică acel samarinean, acel personaj considerat păgân, care nu merita niciun fel de atenție sau de interacțiune, pentru că era considerat spurcat. El este cel care s-a dovedit a fi aproapele celui căzut între tâlhari și cel care și-a făcut acest răgaz să acorde un minim de atenție - care i-a salvat viața acelui om.
Noi, din nefericire, acționăm într-un mod total opus cu ceea ce Hristos ne învață și nu reușim să metabolizăm în viața noastră această învățătură. Nu asumăm nici la nivelul vieții personale acest lucru, pentru că atunci când avem pe cineva care ne-a făcut rău și îl dușmănim, o persoană față de care manifestăm prejudecăți, căutăm, cu toate puterile noastre, să considerăm că nu merită niciun fel de apropiere sufletească, nici măcar să intre în raza noastră vizuală, ci îl evităm cu toate eforturile noastre.
În momentul în care acționăm în felul acesta, nu facem altceva decât să fim într-un contrast cu ceea ce Hristos ne învață prin această parabolă de o frumusețe extraordinară. Sigur că este foarte greu pentru noi să împărtășim dragoste cuiva care ne dușmănește, care mototolește, la modul propriu al cuvântului, viața noastră, și ne batjocorește.
Preasfinția Sa a arătat că numai iubirea poate să reașeze pe un făgaș firesc relațiile dintre oameni:
Această parabolă ar trebui citită ca o explicitare și o tâlcuire concretă a unui alt cuvânt al Domnului Hristos, în care ne spune că trebuie „să iubim pe vrăjmașii noștri, să facem bine celor care ne fac rău și să îi binecuvântăm pe cei care ne blestemă pe noi, și să ne rugăm pentru toți cei pe care îi considerăm, din motivele noastre subiecte și păcătoase, dușmanii noștri”.
Dacă cineva ne disprețuiește, ne calomniază sau ne aruncă vorbe urâte, din păcate, noi răspundem cu aceeași monedă, adică contribuim la multiplicarea și intensificarea răului dintre oameni, a dezbinării. Iubirea este singura care aneantizează ura, răutatea, disprețul dintre noi.
Nimic altceva nu distruge răul dintre noi, decât iubirea pe care noi suntem chemați să o împărtășim inclusiv celor care ne fac rău și se comportă față de noi inadecvat sau în contrast cu ceea ce ni se cere în Sfânta Evanghelie. De aceea, este important să reținem că aproapele nostru este „departele” nostru, străinul, cel pe care îl considerăm vrednic de dispreț și față de care manifestăm o anumită formă de distanțare.
Acest lucru se întâmplă și în familie, în cercul de prieteni și în cercul extins al neamului din care facem parte fiecare dintre noi, în sensul că găsim mult mai multe motive de a ne distanța, de a-l considera pe cel de lângă noi ca fiind nevrednic de iubirea și de atenția noastră. În familie, dacă unul dintre membri ne supără sau ne rănește printr-un anumit mod de a se comporta, în imediata secundă ne distanțăm și suntem în stare să ne poziționăm, chiar și cu săptămânile, într-o așezare de distanțare față de persoana respectivă.
Atât de greu ne lăsăm înduplecați în a înțelege că pot fi momente în care greșim sau în care ne poticnim. Toate acestea pot fi resorbite prin iertarea pe care o cerem celui căruia noi i-am greșit, iar cu cât cineva își cere iertare când suntem îndărătnici, mândri, cu atât ne învârtoșăm și mai mult și credem că avem motive să nu răspundem în niciun fel, ci să ne manifestăm ca și cum am fi un zid, peste care nu se poate trece sau în fața căruia cuvintele de iertare, de înțelegere, nu pot găsi niciun fel de rezonanță.
Venim la biserică și căutăm să schimbăm ceva în viața noastră, dar credem că Dumnezeu trebuie să fie, de fiecare dată, la dispoziția noastră și să asculte toate problemele și frământările pe care le avem, noi fiind cei care vorbim cel mai mult, fără să lăsăm răgazul suficient să Îl ascultăm și noi pe Domnul. De fapt, trebuie să venim la biserică pentru a asculta ce vrea Domnul să ne spună nouă, nu ce am vrea noi să Îi spunem Lui.
Fiecare avem atâția ani de când venim la biserică, dar dacă ne vom pune într-o probă concretă, ținând cont de această parabolă a samarineanului milostiv, cred că am pica-o cu toții. Foarte puțini am fi cei care am crede cu adevărat, am împlini și am înțelege la modul cât se poate de profund, că aproapele nostru este cel față de care suntem, de fapt, cei mai distanți.
Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să identifice persoane care au o foarte mare nevoie de atenție și grijă:
Cât de important este să fim atenți față de cei de lângă noi! De multe ori, o secundă de atenție față de cineva în nevoi îi poate salva viața, îl poate smulge dintr-o disperare, dintr-un hău al deznădejdii, fiind ca o înviere pentru el, ca o refacere spirituală.
Acum trăim în era mediilor digitale, folosim tehnologia, dar oare câți dintre noi ne mai gândim, dispunând de tehnologie, care practic abolește distanțele dintre noi, că poate în locul din care venim sunt oameni singuri pe care nu îi caută nimeni și poate ar trebui să le dăm un telefon și să îi întrebăm ce fac. Pentru acei oameni, acest lucru contează mai mult decât orice altceva am face – o minimă atenție, care este expresia dragostei tale față de persoana respectivă.
Noi ne căutăm, disperat și obsesiv, exclusiv prietenii și rudele cele mai apropiate din cercul restrâns al familiei noastre, neglijându-i pe cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale – prieteni din școala primară, poate de la locul de muncă din România sau oameni pe care îi avem în mintea noastră știind că sunt singuri sau trec prin momente de disperare, de încercări cumplite sufletești. Din păcate, nu avem acest impuls lăuntric de a-i întreba cum sunt și dacă au nevoie de ajutor.
Toți suntem grăbiți, egoiști și preocupați extrem de problemele noastre, foarte rar găsind oameni care să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă dragostea față de aproapele – oameni care să pună în prim-planul vieții lor nevoile celuilalt, apoi să aibă grijă de ale lor.
Dumnezeu nu vrea să ne neglijăm pe noi înșine, ci vrea să menținem acel echilibru între grija față de nevoile concrete ale semenului nostru și atenția manifestată de nevoile și frământările pe care le avem.
Am această nădejde că atunci când inversăm perspectiva, adică nu mai suntem centrați pe noi înșine, se va așeza în noi starea de liniște și de fericire. Când împărtășim, în primul rând, iubire, înțelegere, atenție, fără a aștepta ca celălalt să vină întâi înspre noi, vom fi beneficiari și ne vom conecta la această iubire pe care o împărtășim.
Despre cei doi din Evanghelie, preotul și levitul, grăbiți fiind și probabil chiar având problemele lor, Hristos spune că au greșit, iar vrednic de cinste este cel care a avut milă, care s-a preocupat să se oprească asupra celui care era la marginea drumului, tâlhărit, și avea nevoie de foarte multă dragoste care să îi salveze viața.
Domnul să fie Cel care ne inspiră pe fiecare dintre noi și care înmulțește puterea aceasta de a fi întotdeauna atenți cu cei care au cea mai mare nevoie, și de a înțelege, la modul concret al cuvântului, că aproapele nostru nu este cel pe care noi îl simpatizăm cel mai mult sau cel față de care credem că avem motive să îl iubim, nici cel care ne iubește pe noi, ci aproapele nostru este „departele” nostru – cel pe care ne este greu să îl iubim, cel față de care avem prejudecăți, preconcepții, cuvinte de ocară sau calomnii. Pe acela ni se cere, - așa ne-a învățat Domnul - să îl iubim cu adevărat.



