Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinți consilieri de la Centrul Eparhial Huși, alături de părintele paroh Iurie Leva.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic ce relatează vindecarea slugii sutașului roman, Părintele Episcop Ignatie a arătat că lipsa de credibilitate a cuvintelor pe care le rostim între noi are ca sursă lipsa de încredere în Cuvântul lui Dumnezeu:

 «Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia : Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vin; și slugii mele: Fă aceasta, și face» (Matei 8, 8-9)

Astăzi asistăm la un deficit de autoritate spirituală în ceea ce privește cuvintele pe care noi le rostim. Foarte rar - cum spunem în popor - găsim „oameni de cuvânt”, oameni pe a căror cuvânt să ne putem bizui. Acest lucru are o cauză în primul rând spirituală. 

Noi nu mai avem încredere sau nu mai sesizăm autoritatea spirituală a celui care este Cuvântul absolut, prin excelență, Cuvântul ființial, ipostatic - Iisus Hristos. În prologul Evangheliei de la Ioan, Hristos este numit „Cuvântul”, în limba greacă „Logos”. Este un substantiv polisemantic, aproape intraductibil în limba română. În limba română înseamnă și „rațiune”, și „cuvânt”, și „sens”.

Prin urmare, dacă asistăm la un deficit de autoritate spirituală a cuvântului dintre noi, oamenii, a ceea ce noi ne rostim și ne împărtășim unul celuilalt, este din cauza faptului că noi nu mai credem în autoritatea duhovnicească a celui care este Cuvântul prin excelență și a cuvintelor pe care El le-a rostit.

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre credința minunată a unui centurion. Acesta se apropie de Hristos și-L roagă cu fervoare, stăruitor: „Vindecă pe cel care este sluga mea, că are nevoie de tămăduire, este bolnav”. Și Hristos îi promite spunându-i: „Îl voi vindeca”, fără să spună în ce fel; nu detaliază nici nu întreabă de credința celui care are nevoie de vindecare sau a celui care a cerut acest lucru. Spune simplu, abrupt, în sensul cel mai frumos al cuvântului: „Îl voi vindeca”. 

Atitudinea centurionului este una emblematică atât în ceea ce privește credința, cât și smerenia sa. Acestea două sunt conjugate de un respect aparte, de o afirmare foarte clară a unei încredințări în autoritatea cuvântului lui Hristos. Dovadă că acest centurion îi spune lui Hristos: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul case mele. Spune doar cu cuvântul și eu am această convingere, încredințare, că el va fi vindecat prin rostirea cuvântului Tău de la distanță. Nu e nevoie să vii aproape de el, la patul de suferință și să pui mâna fizic pe el, ca să-l vindeci. Zi numai cu cuvântul Tău, și acest cuvânt are o autoritate, o putere în sine extraordinară, de a vindeca de la distanță.”

Această rugăminte a centurionului a intrat și a fost asumată în Rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, în rugăciunea a doua și a noua. Înainte de a ne împărtăși, avem, în Canonul pentru împărtășire, douăsprezece rugăciuni, ca stare de sensibilizare, de pocăință și de conștientizare că-L primim pe Domnul în viața noastră, că ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui. Rostind aceste rugăciuni, inima noastră ajunge la o formă de conștientizare mult mai clară că în potir, unde primim Trupul și Sângele Domnului, este Însuși Hristos, Cuvântul, Dumnezeu-Omul. 

De unde deducem noi că acest sutaș avea încredere în autoritatea duhovnicească a cuvântului lui Hristos? El dă un exemplu pe care-l trăia ca experiență în viața sa cotidiană. Îi spune lui Hristos: „cam în felul acesta eu am credință în cuvântul Tău pe care-l poți rosti și că acest cuvânt are o energie dumnezeiască, o putere extraordinară, tămăduitoare, de la distanță. Și eu, care am o responsabilitate asupra a o sută de ostași, dacă-i spun cuiva să facă ceva, acela va executa”. Adică avea conștiința faptului că – și așa este în armată – ordinele întotdeauna se execută, nu le comentează nimeni, adică ne încredințăm unei autorități. 

Expresia „pe cineva sub stăpânirea mea” în limba greacă este „exousia”, adică „ceea ce izvorăște din adâncul ființei noastre”. Acest lucru, defalcat, înseamnă cuvântul autoritate: „ex” înseamnă „ceva din ceva” și „ousia” înseamnă „ființă”, adică ceea ce este din adâncul ființei noastre ca autoritate spirituală. 

Centurionul explică atât de frumos că el crede că această autoritate a cuvântului rostit de către Hristos este unul absolut, izvorât din adâncul ființei Sale, că orice cuvânt rostește El, ca Logosul întrupat, are un conținut, sens și rațiune profundă. 

Așa sunt cuvintele lui Dumnezeu, ne vindecă, ne zidesc, ne întremează, ne hrănesc. 

Veți întreba cum putem simți acest lucru. Este așa de simplu. Cuvintele oamenilor pe care noi îi iubim au o greutate specială pentru viața noastră, o rezonanță adâncă pentru sufletul nostru. Nimic nu se pierde în eter. Nimic din rostirile oamenilor pe care-i iubim foarte mult, din ceea ce ei grăiesc,  nu se pierde în van. Totul are un conținut special. 

De ce simțim acest lucru? Pentru că avem încredere în ei, îi iubim foarte mult și în virtutea acestei iubiri, cuvântul care vine dinspre ei are pentru noi o semnificație și o lumină specială. De aceea, cuvintele venite dinspre cei dragi, chiar și atunci când sunt negative, ne rănesc mult mai mult decât cele venite din partea unui străin. Ne destramă mult mai profund, ne dezintegrează mult mai mult decât cuvintele, oricât de încărcat negativ ar fi acestea, venite de la oameni față de care nu avem poate o atât de mare afinitate spirituală, sau o simpatie specială. 

Preasfinția Sa a arătat că un cuvânt ce are ca sursă autoritatea spirituală a unui om, are puterea de a regenera sufletește pe ceilalți:

Mă gândesc că puterea aceasta minunată a cuvântului o simt cel mai adevărat și profund poeții. Ei știu să dea consistență, greutate, prin metafore, printr-o alcătuire splendidă, briliantă, unui cuvânt sau unei fraze pe care o toarnă într-o poezie. De multe ori, o poezie din mai multe versuri poate conține un singur cuvânt care este centrul a ceea ce exprimă sau propagă ca și semnificație întreaga poezie. Cred că poeții n-au pierdut încă ceea ce înseamnă frumusețea cuvântului, consistența și autoritatea spirituală a acestuia, care sigur, rezidă sau se manifestă și ca expresie artistică. 

Dar este ceva mai mult decât atât. Un cuvânt care izvorăște din autoritatea spirituală a unui om, din interiorul lui, este un cuvânt cu putere multă, capabil să vindece, este ca o alifie pusă pe sufletul unui om, ca un pansament așezat pe un loc în sufletul nostru care sângerează și are nevoie de a fi tămăduit.

Cred că această experiență a trăit-o și acest centurion. Altfel nu ar fi spus: „Doamne, nu intra în casa mea, nu sunt vrednic, zi numai cu cuvântul Tău și totul se va vindeca”. Am văzut acest fapt și în viețile noastre. Este suficient ca cineva să ne rostească un cuvânt care zdrobește tot ceea ce înseamnă întunericul din noi, fărâmițează deznădejdea, și dintr-o dată simțim că avem sens, primim curaj să continuăm viața aceasta. 

În psihologia modernă se și spune că jumătate din vindecarea suferinței unui om este modul cum relaționează și cum înmagazinează cuvintele celor din jurul său. Dacă ne rănim prin cuvinte negative, ne destrămăm ființa în mod treptat. 

Dacă suntem atenți la cuvintele noastre, dându-le o consistență spirituală, nu facem altceva decât să ne zidim sufletește și să avem mai multă încredere în cuvântul pe care-l rostește cel de lângă noi.

Unui om mincinos îi spunem că nu este „un om fără de cuvânt”. Unui om care rostește adevărul și se ține de promisiuni și de făgăduințe, îi spunem că este „un om de cuvânt”, adică își ține cuvântul lui și pentru el nu este o simplă emisie fonică, un simplu sunet aruncat undeva ca vehicul de comunicare. El crede mai mult în ceea ce înseamnă energia și autoritatea spirituală a cuvântului.

Dacă asistăm la o inflație a cuvântului, la un deficit de autoritate spirituală a cuvântului, este din cauza faptului că noi nu mai avem încredere în autoritatea cuvintelor celui care este Cuvântul prin excelență, Cuvântul absolut. 

Această încredere începe de la modul cum ne raportăm la Liturghie, cum înțelegem cuvintele Liturghiei, cum înmagazinăm și metabolizăm cuvântul Evangheliei pe care-l ascultăm în Liturghie și desigur în modul și intensitatea dorului nostru de a ne împărtăși cu Cuvântul-Hristos, adică cu Trupul și Sângele Domnului. 

Bătrânii în vechime, în satul meu, spuneau: „trebuie să mă duc să prind Evanghelia”. Aveau conștiința faptului că nu puteau rata citirea textului Evangheliei și să ajungă la Liturghie după citirea acestuia sau în orice alt moment de după. 

De ce? Pentru că aveau conștiința faptului că acel cuvânt era altceva decât cuvintele oamenilor, care sunt afectate de păcat. Oricât ar fi cineva de minunat sau să dețină arta oratoriei, cuvântul lui Hristos este cuvântul sfânt, absolut, fără fisură, și de aceea este bine să-l ascultăm și să ne hrănim cu el și să avem încredere în autoritatea cuvintelor Lui. 

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a amintit de momentul punerii pietrei de temelie pentru biserica „Sfântul Apostol Andrei”, din 13 noiembrie 2017, și a mulțumit celor care au avut atunci inițiativa ridicării unui locaș de cult în cartierul nou de case din Huși, părintelui Marcel Miron, fost protopop de Huși, și autorităților locale, precum și tuturor celor care s-au alăturat părintelui paroh Iurie Leva în efortul de a edifica cea mai nouă biserică din Huși.