Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Adrian Popovici.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chirachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic ce relatează Înfricoșătoarea Judecată, Ierarhul Hușilor a evidențiat criteriul după care aceasta se va împlini, afirmând că acesta ar trebui să devină programul de viață al unui creștin:

«Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut» (Matei 25, 40) 

Din punct de vedere liturgic, duminica de astăzi poartă o denumire generică specifică, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. 

Biserica a rânduit să fie citit un pasaj evanghelic pe care ar trebui să ni-l asumăm în viața noastră, să devină cheia de boltă a modului cum ne trăim viața pe acest pământ, în relație cu semenii noștri.

Aș îndrăzni să spun că acest pasaj evanghelic este unul dintre cele mai ignorate de către noi, creștinii. Nu reușim sau nu depunem efortul să îl împlinim în mod foarte concret. 

Mesajul central al acestei pericope evanghelice este capacitatea și darul extraordinar de a vedea chipul lui Hristos în celălalt, în semenul nostru, în fiecare dintre cei cu care ne întâlnim și interacționăm. Mai mult decât atât, să ne comportăm la măsura a ceea ce ar trebui să simțim și să vedem în cel de lângă noi, chipul lui Hristos.

Acesta este criteriul după care Dumnezeu ne va judeca în momentul în care ne vom înfățișa la acel moment care ne va părea ca fiind extrem de clar în ceea ce privește modul în care ne-am trăit viața pe acest pământ. Nu ne vom mai putea minți, nu vom putea să ne amăgim pe noi înșine și ne vom da jos toate măștile pe care le purtăm în viața aceasta și prin care încercăm să-i manipulăm pe cei din jurul nostru.

Judecata în fața lui Dumnezeu va fi momentul unui adevăr pe care nu-l vom putea contesta în niciun fel. Va fi un moment al dreptății, de care noi înșine vom fi atât de convinși. În fața acestui moment al adevărului și al dreptății, când Domnul ne va judeca pe fiecare, criteriul va fi iubirea. Dar nu iubirea abstractă, ci iubirea care ia forma unei simțiri concrete că în cel de lângă noi este Hristos, că în adâncul vieții de lângă noi este chipul lui Hristos. 

De aceea Domnul Hristos le-a spus celor de-a dreapta, celor care au primit binecuvântarea și bucuria de a moșteni Împărăția Cerurilor, a luminii, a bunătății și a iertării, că ei, ori de câte ori au fost atenți cu un om flămând, însetat, străin, neîmbrăcat sau cu unul bolnav sau cu cel din temniță, toate acestea s-au făcut pentru El, Cel care locuiește în acești oameni. „Cei prea mici”, cum îi numește Hristos, sunt cei neînsemnați, cei cărora nu le acordăm vreo importanță, ci îi considerăm demni de o atenție diminuată din partea noastră. Sigur, mă exprim elegant; de multe ori nu acordăm niciun fel de atenție celor care au nevoie de ajutorul nostru. 

Părintele Episcop Ignatie a arătat că a fi flămând, gol, însetat, bolnav sau în temniță, are și un sens spiritual:

Un om cu luminile sufletului stinse, deznădăjduit, care nu mai are niciun fel de speranță, care și-a pierdut sensul vieții este un om flămând de sens. Este un om care are nevoie să fie îmbrăcat în dragoste, căruia să-i fie ostoită setea aceasta după comuniune; un om care trăiește în propria lui viață ca într-o temniță și pe care noi adesea nu o înțelegem, și are nevoie de eliberarea de ceea ce-l constrânge - gândurile negative, lipsa de nădejde, lipsa de curaj. Dacă nu vom reuși să vedem în acești oameni pe Hristos, la Judecata de Apoi ne va fi foarte greu, pentru că de acestea vom fi întrebați, nu de altele.

 Hristos nu ne va întreba nici dacă am venit la Liturghie, dacă am făcut rugăciuni sau metanii sau dacă am postit. Dar nu pentru că acestea nu sunt esențiale, ci pentru că săvârșite cum se cuvine – participarea la Liturghie, rugăciunea adecvată învăpăiată de Duhul Sfânt, postirea – ar trebui să aibă drept deznodământ capacitatea și dezvoltarea acestei vederi spirituale, de a simți că cel de lângă noi este Hristos.

În Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, noi Îl cunoaștem pe Hristos împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Lui. Postind, reușim să ne pregătim simțirile noastre pentru a ne bucura de prezența lui Hristos în inima noastră. Rugându-ne așa cum se cuvine, vom ajunge să ne desfătăm de harul lui Dumnezeu care este în inima noastră. 

Cunoscându-L pe Hristos în Sfânta Liturghie, împărtășindu-ne cu El, vom avea capacitatea de a-L recunoaște în semenul nostru. Însăși postirea, participarea la Liturghie, rugăciunea, toate acestea ar trebui să ne ducă înspre punctul în care să-L vedem pe Hristos în semenul nostru.

Dacă suntem cinstiți și sinceri, ne-am da răspuns la întrebarea: L-am văzut noi pe Hristos în semenul nostru? Și fiecare ne vom da răspunsul. Dacă este „nu” atunci rugăciunea, postirea noastră și participarea la Liturghie nu ne-au îndreptat înspre această finalitate. Și nu am înțeles că acestea sunt baza, punctul din care noi plecăm înspre a simți că în celălalt este Hristos.

Preasfinția Sa a subliniat realitatea că dacă L-am intui pe Hristos în semenii noștri, fața lumii s-ar schimba:

Dacă L-am vedea pe Hristos în semenul nostru, nu l-am mai bârfi, nu l-am mai judeca, nu ne-am mai năpusti cu ură asupra lui, nu am mai fi răutăcioși, necruțători cu neputințele lui. În fond, nu am mai fi atât de indiferenți față de nevoile semenilor. 

Când Îl vedem pe Hristos în cel de lângă noi, se trezește un mare simț al responsabilității, o mare conștientizare a unei răspunderi că nu ne putem comporta oricum cu acesta. Dacă îl vom vedea deznădăjduit, însetat după sensul vieții, dacă îl vom vedea ca unul care își dorește să devină liber, să se descătușeze de patimile care-l chinuie, vom veni în ajutorul lui și-l vom înțelege. 

De aceea Hristos le spune celor de-a dreapta că ei sunt cei ce merită să moștenească împărăția lui Dumnezeu, deoarece L-au văzut în toți cei pe care i-au ajutat și cărora le-au manifestat iubirea. Celor care au fost indiferenți și au trăit în nepăsare, le-a spus că ei nu pot moșteni Împărăția Cerurilor deoarece nu L-au recunoscut și nu L-au văzut în semenii lor și că s-au raportat la ei de parcă nu ar fi ai lui Hristos.

Toți am primit în dar chipul lui Hristos în Taina Sfântului Botez. Probabil ne-am întrebat de ce când episcopul, preotul sau diaconul cădește icoanele, îi cădește apoi și pe credincioși. De ce? Pentru că noi toți suntem icoanele lui Dumnezeu, am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pentru cuvântul „chip” în limba greacă este folosit cuvântul „icoană”. Și nu am greși dacă am spune că am fost creați „după icoana și asemănarea lui Dumnezeu”. Adică în noi este icoana lui Dumnezeu. Și așa cum în fața unei icoane avem o atitudine de evlavie, de respect, un simțământ de interiorizare, un imbold la rugăciune și de foarte multă liniște, la fel ar trebui să avem și față de semenii noștri în care este icoana lui Hristos.

Cred că lumea s-ar schimba fundamental dacă am recupera acest adevăr rostit de Hristos și pus criteriu pentru Judecată: să-L vedem pe El în semenul de lângă noi. Văzându-L, ne vom comporta exact așa cum ne comportăm față de Hristos, Mântuitorul nostru. 

Rostul postului care vine peste o săptămână, tocmai în acest punct rezidă, în efortul omului - nu numai o formă de abstinență alimentară, de a renunța la un tip de alimente – de a înțelege că în noi este Hristos, iar în cel de lângă noi e același Hristos. Fără postire, fără spovedanie, fără Liturghie, chiar dacă nu sunt amintite aici, nu vom putea ajunge  în punctul acesta, adică să-L vedem pe Hristos.

Harul și binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cele care lucrează tainic în inima noastră și ne dau la o parte vălul acesta al indiferenței, ca să putem să vedem în chip limpede, chipul lui Hristos frumos, liniștit, blând și plin de lumină în inimile semenilor noștri.