Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic Sfânta Mare Muceniță Chiriachi.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre modul cum Hristos S-a raportat față de cei care erau entuziasmați, plini de fervoare și de bucurie, văzându-L că intră în Ierusalim:

«Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!» (Matei 21, 8-9)

Primirea pe care s-au gândit să o manifeste locuitorii Ierusalimului avea toate indiciile faptului că Iisus era perceput ca un Rege: faptul că așterneau hainele pe jos și aveau ramuri de finic în mâini; faptul că ovaționau, rugându-se cu un text care face trimitere la așteptarea lui Mesia, ca Împărat – «Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!»; faptul că Hristos a împrumutat mânzul asinei pe care a șezut, pentru ca, mai apoi, să-l returneze – lucru pe care îl făceau atunci regii (în vremurile noastre, Statul), care aveau capacitatea de a împrumuta anumite lucruri sau animale pentru călătorie, în vreme de stringentă nevoie, pentru ca, mai apoi, să le întoarcă înapoi, după ce le foloseau.

Toți locuitorii din Ierusalim, cuprinși de această fervoare de moment, Îl percepeau pe Iisus ca pe un Rege sau Împărat, însă nu ca pe Unul a Cărui putere este smerenia și iubirea – așa cum a venit Hristos în această lume, ca să ne slujească –, ci ca pe un împărat revoluționar, care să-i scoată de sub obida ocupației romane. Nădăjduiau că El va restaura regatul lui David, dând libertate politică poporului ales.

Față de o asemenea primire, plină de entuziasm, Hristos are un mod de raportare pe care, poate, noi nu-l înțelegem. El vrea să Se descopere lumii ca Împăratul a Cărui putere este slujirea, smerenia și iubirea.

Intră în Ierusalim fără să răspundă în vreun fel unei asemenea primiri triumfaliste. Stă smerit pe mânzul asinei, gândindu-Se în Sine că, oricât de mult ar fi încercat să le explice că El este un altfel de Rege, față de cum Îl percepeau toți, ei nu ar fi renunțat la modul lor de percepție.

Dintre toți cei care erau în Ierusalim și L-au primit cu ovații, cu entuziasm și multă bucurie, niciunul nu s-ar fi clintit din părerea că Cel care este pe mânzul asinei este un rege politic, care să-i elibereze de sub ocupația romană. De aceea, Hristos tace. Se smerește pe Sine în fața celor care L-au primit în felul acesta.

Din atitudinea avută de Hristos în fața celor care Îl primeau cu entuziasm și cu inima deschisă, învățăm și noi că, atunci când cineva deja își formează o anumită convingere, pe care o cultivă și o hrănește, despre modul cum ne percepe pe noi, șansele de a i-o schimba sunt minime.

Oricâtă bunăvoință, blândețe, dragoste și deschidere a inimii am manifesta, acela este deja instalat în acea convingere și este sigur că părerea lui este definitivă și irevocabilă, și nimeni nu i-o poate schimba.

Deși ne este greu, cea mai bună atitudine este să tăcem și să primim lucrurile în curgerea lor, în felul în care vin înspre noi. Efortul de a convinge pe cineva care deja formată are o părere (de monolit) despre noi – nu contează dacă este o prejudecată sau sunt și argumente – este în zadar.

De aceea, Hristos, când a intrat în Ierusalim, nu le-a grăit nimic celor care Îl percepeau într-un fel în care El Însuși nu Se recunoștea. El a intrat în Ierusalim simplu, nu era înconjurat de potentații vremii respective. Nu a intrat într-un mijloc de transport luxos, ci a ales cel mai smerit mod – pe mânzul unei măgărițe. A primit tot ceea ce oamenii I-au dăruit, inclusiv rugăciunea «Osana!» care, în limba ebraică înseamnă „Ajută-ne! Salvează-ne acum, nu mai târziu! Nu pregeta în a ne izbăvi de această pacoste a ocupației romane”. Mai mult decât atât, ei L-au văzut pe Iisus ca pe Cel ce vine întru numele Domnului și L-au binecuvântat.

Această rugăciune, pe care o avem și noi în Liturghie – „Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” – este rugăciunea cu care erau întâmpinați pelerinii care veneau la Ierusalim, pentru ca, mai apoi, să fie adresată lui Mesia.

Hristos a tăcut, pentru că puterea Sa este smerenia, iubirea și slujirea. Nouă ne este greu să ne însușim un asemenea mod de a ne exercita autoritatea și puterea. Nu o facem în felul acesta, ci, atunci când demnitatea noastră este pusă în pericol, murdărită, ne apărăm.

Hristos nu S-a apărat, chiar dacă niciunul dintre cei care erau în Ierusalim nu-L percepeau așa cum El Se percepea pe Sine și așa cum El a venit în această lume – ca să ne slujească, să Se smerească, să ne iubească până la jertfa de pe Cruce. Aceeași atitudine a avut-o și când a fost răstignit, disprețuit, calomniat și batjocorit – a tăcut, pentru că vorbea smerenia și iubirea Sa pentru om.

Preasfinția Sa a arătat că o atitudine smerită față de agresivitatea celorlalți nu înseamnă slăbiciune:

Omul nu a priceput acest lucru, așa cum nici noi nu pricepem, de multe ori, smerenia și dragostea cuiva. Credem că smerenia cuiva și faptul că nu răspunde cu aceeași agresivitate la răutatea noastră, este un semn al biruinței asupra celui care se smerește. Facem, dintr-o asemenea atitudine, un trofeu, spunându-ne nouă înșine și celor din jurul nostru – „Uite cum am reușit să-l smeresc! Uite-l acum cum se comportă și în ce fel se raportează el față de mine!”.

Din păcate, așa de departe suntem noi. Cât de greu ne asumăm să fim smeriți, să avem dragoste, răbdare și îngăduință față de cel care ne disprețuiește, ne tratează cu răutate, calomnie și mult dispreț!

Noi considerăm că ni se cuvine să fim tratați, întotdeauna și în orice context, indiferent cum ne comportăm, cu respect și cu atenție sporită, pentru că ne hrănim egoul și vrem să fim în centru, crezând că totul ni se cuvine („misecuvenismul”) – tot ceea ce primim din partea lui Dumnezeu și a celor din jurul nostru: atenția, cinstea, respectul, dragostea. Nu ne punem un semn de întrebare, că s-ar putea să nu le merităm și să nu ni se cuvină toate acestea.

Atunci când constatăm că cineva deja și-a format o anumită părere, pe care o cultivă și ne încuie în acel mod de a ne percepe, ca într-o închisoare din care nu mai vrea să ne scoată, cea mai bună atitudine nu este riposta (noi ripostăm, ne apărăm, acuzăm, intrăm într-o stare de defensivă față de acea persoană), ci tăcerea. Ajungem foarte greu la o asemenea concluzie, după ce parcurgem anumite etape pentru care ne este rușine - căci simțim că nu ne-am comportat la modul adecvat.

Hristos este modelul nostru și la El trebuie să ne raportăm întotdeauna. Nu reușim să fim așa cum ne cere El, însă măcar să ne punem un semn de întrebare și să ne punem în oglindă cu El. Cu nimeni altcineva din lumea aceasta nu trebuie să ne punem în oglindă, oricât de deosebit ar fi și oricâtă încredere am avea în acel om. Hristos este modelul absolut și înspre El trebuie să ne uităm.

Rămânem dezamăgiți, pentru că nu ne ridicăm la ceea ce ne învață Hristos. Însă, dacă mintea noastră va avea întotdeauna preocuparea să fim ca El, poate, prin harul Său, vom reuși să ne schimbăm. Așa vrea Hristos și de aceea a venit în lumea aceasta – ca noi să ne schimbăm.

Nu există niciun păcat, oricât de dramatic și profund ar lucra în noi, și oricât de mult ne-ar schimba și ne-ar dezumaniza, care să aibă putere mai mare decât puterea harului lui Dumnezeu, care îl schimbă radical pe om. Așa vedem în viețile sfinților – schimbări radicale, încât unii, din niște pătimași (vicioși), au ajuns cei mai mari sfinți. Omenește nu putem concepe așa ceva, și grila noastră de a înțelege sufletul uman nu ne ajută să pricepem că omul se poate schimba. Nu știm când, fiecare își pune în gând un anumit plan de a se schimba, însă Hristos este Cel care schimbă omul din temelii, încât nici el nu se mai recunoaște pe sine, când Domnul vine în viața sa.

Cine s-ar fi gândit că Apostolul Pavel – un prigonitor orgolios, foarte plin de sine, așa cum el însuși recunoaște – va ajunge cel mai minunat apostol al lui Hristos? Schimbarea lui nu a venit printr-o anumită colaborare a sa cu Dumnezeu, sau o anumită conștientizare a stării în care se afla. Însă cazul său a fost unul excepțional. În general, șansele noastre de schimbare sunt mult mai mari atunci când noi ne asumăm ceea ce greșim.

În cazul Sfântului Apostol Pavel, Dumnezeu a decis schimbarea lui, fără concursul voinței lui. El nu a putut decât să se supună, în mod foarte smerit, și răpus de propriile sale limite – s-a trezit, dintr-odată, că este orb, pe drumul Damascului. I s-a arătat lumina necreată și i-a vorbit Hristos, iar în urma acestei arătări a lui Hristos în lumina Sa cea necreată, lumina harului l-a schimbat radical și a devenit unul dintre cei mai râvnitori apostoli ai lui Hristos. A făcut misiune, L-a propovăduit pe Hristos Cel răstignit și înviat, așa cum poate nu au făcut mulți dintre apostoli.

Mesajul sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim este, pentru noi, acesta: atunci când constatăm că cineva are deja o anumită părere formată despre noi, cultivată și hrănită în mod intenționat, cea mai bună atitudine este tăcerea.

Să luăm aminte la Hristos, Care nu Și-a propus să-i schimbe pe cei care au fost la Ierusalim. I-a lăsat să creadă că El este un împărat politic, care îi va izbăvi de sub ocupația romană.

Hristos tace, smerit și consecvent cu Sine Însuși, așa cum este consecvent Dumnezeu, în mod absolut, cu propria Sa identitate. Hristos este Împăratul inimilor, Care ne slujește prin autoritatea dragostei, a smereniei și, mai ales, a tăcerii.

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Matei Paisie pe seama Mănăstirii Movila lui Burcel.