Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar și părintele protopop Andrei Mereuță.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale lui Dumnezeu:

«Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi» (I Corinteni 3, 16-17). 

Prin Taina Sfântului Botez, cu toții am devenit bisericile cele vii ale lui Dumnezeu. Conștiința noastră ne spune că Biserica este locul prezenței lui Dumnezeu; așa simțim și așa mărturisim ori de câte ori ne îndreptăm pașii înspre casa lui Dumnezeu. Din păcate, nu reușim să conștientizăm că fiecare, în parte, suntem biserica lui Dumnezeu. Preasfânta Treime, prin Botezul pe care l-am primit, S-a sălășluit în adâncul inimii noastre, și oriunde locuiește Dumnezeu, acel spațiu poate fi numit Biserică. 

Însăși rânduiala de sfințire a unei biserici - la care probabil, unii dintre dumneavoastră ați participat -, este o repetare, în anumite puncte, a rânduielii Tainei Sfântului Botez. Atunci când se săvârșește slujba de sfințire, biserica este, mai întâi, stropită cu apă sfințită și imediat, episcopul o sfințește cu Sfântul și Marele Mir. Este aceeași succesiune ca la rânduiala Botezului: întâi pruncul este cufundat, de trei ori, în cristelniță, rostindu-se: „Se botează robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Cufundările acestea sunt indiciul, iar nu o simplă metaforă, al morții și al învierii în Hristos. Adică „murim omului vechi”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani, capitolul 6), adică față de păcat; devenim insensibili față de păcat, fiindcă acest lucru înseamnă moartea: o insensibilitate. 

Omul mort nu mai simte nimic, și acest lucru este foarte sugestiv ilustrat de un cuvânt al Sfântului Simeon Noul Teolog care spune că pe omul mort, dacă l-ai îmbrăca frumos și dacă i-ai da hainele cele mai minunate, el nu va simți lucrul acesta. Pentru omul viu, când se îmbracă, nu numai că această îmbrăcăminte îi va ține de căldură, dar va și conștientiza frumusețea hainelor pe care el le îmbracă. 

La fel se întâmplă cu omul păcătos, care se lasă prins în chingile păcatului și moare sufletește, devine insensibil la cele ale duhului, nu-l mișcă nimic din cele spirituale; le ignoră pentru că nu are niciun fel de percepție, vedere sau auz ascuțit, pentru a simți sau a auzi cele duhovnicești; trăiește ca un om mort chiar dacă el este viu.

Omul viu, care trăiește în Hristos, simte când este îmbrăcat în harul Duhului Sfânt. Simte prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața sa și astfel el devine viu, pentru că are această simțire tainică a înveșmântării sale cu haina cea minunată și preafrumoasă a harului Duhului Sfânt. Prin Taina Sfântului Botez, noi murim păcatului ca să devenim sensibili, vii pentru Dumnezeu, adică oameni noi, în Hristos. Un prunc botezat devine un om nou în Hristos. 

După cufundarea în apa Botezului, urmează ungerea cu Sfântul și Marele Mir, acel ulei foarte frumos mirositor, pregătit din mai multe mirodenii și sfințit de către Patriarhul unei Biserici împreună cu toți membrii Sfântului Sinod. Și această ungere cu Sfântul și Marele Mir, este adeverirea și pecetluirea concretă că acel membru a devenit ca o biserică, sau că este biserica lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel este cel care ne numește pe noi „temple ale lui Dumnezeu” - este un alt sinonim al cuvântului „biserică”. 

Nu am făcut această analogie fără o anumită motivație. În pericopa evanghelică ni se vorbește despre Hristos, ca Cel care a umblat pe mare, a liniștit valurile mării și, mai mult decât atât, i-a liniștit pe apostolii care se aflau în corabie. 

În slujbele Bisericii, cu precădere în slujba Înmormântării, ni se spune că viața noastră este ca o mare, și că dificultățile pe care le întâmpinăm sunt ca niște valuri. Și noi, oamenii care călătorim pe această mare a vieții, purtați de valurile ei, suntem ca niște corăbii sau ca niște biserici – așa cum știți, arhitectura unei biserici este ca o corabie care ne duce înspre Împărăția lui Dumnezeu. 

Noi înșine, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, suntem corăbiile, bisericile lui Dumnezeu. Echivalentul altarului pentru om este mintea. Corespondentul locului în care este altarul, întreg spațiul altarului sau, în terminologia foarte tehnică, hierationul, este sufletul nostru. Iar trupul nostru este ca un naos, adică locul unde credincioșii la sfintele slujbe. Și noi toți, suntem călăuziți de Hristos, care a intrat în adâncul inimii și al minții noastre, spre Împărăția lui Dumnezeu. Depinde numai de noi cât reușim să avem ochii ațintiți înspre El, cârmaciul nostru. Această stare de trezvie înspre Hristos, este cea care ne asigură și o anumită stabilitate duhovnicească, nu ne pierdem, nu ne înecăm, nu ne lăsăm prinși de valurile ispitelor vieții acesteia. 

Preasfinția Sa a vorbit despre starea de panică și derută ce se instalează în noi, în fața provocărilor vieții, atunci când îl pierdem din vedere pe Hristos:

Fiind noapte, straja a IV-a, undeva între orele 3.00 și 6.00 dimineața, adică în toiul nopții, apostolii au văzut pe Cineva la distanță. Într-un fel, ca să se încredințeze că nu e o fantasmă în depărtare, Sfântul Apostol Petru I-a cerut lui Hristos, să îl cheme spre El. 

Hristos, ca Cel care cunoaște inima fiecărui om, le spune să nu le fie frică. Și L-au recunoscut, însă nu erau siguri. Și atunci Apostolul Petru îi spune: „Doamne dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă.” Adică „dacă Tu ești Creatorul și Stăpânul legilor universului, fă ceva ca eu să vin înspre Tine, fă un miracol”; ceea ce s-a și întâmplat. 

Apostolul Petru s-a coborât din corabie și a mers pe mare, ca pe uscat. Din nefericire, el a interiorizat toată tulburarea și stihiile care erau dezlănțuite pe mare - a devenit și el un neliniștit. De ce? Atenția lui era concentrată înspre valurile mării de la picioarele lui, și nu înspre Hristos care se afla în fața lui. 

Și-a mutat atenția, a fost distrat de iminența periculoasă a valurilor de sub picioarele lui, se gândea că îi este pusă în pericol viața, că poate muri. Și când a văzut că se afundă și că este înghițit de valurile mării, la ananghie, într-o situație limită, I-a spus lui Hristos: „Doamne scapă-mă, izbăvește-mă, că-mi pierd viața și mă înec!”. 

Acel moment de rugăciune a fost salvator pentru el. Hristos i-a spus blând, cu gingășia caracteristică: „Puțin credinciosule” - adică „ai avut puțină credință, ai început bine, cu elan, și pe parcurs credința ta s-a diminuat, s-a instalat îndoiala în sufletul tău, cea care te-a adus în acest punct în care tu simțeai că-ți pierzi viața”. Și noi suntem tot la fel. 

Avem momente în care ne uităm înspre Hristos, Îl privim, și primim o anumită stabilitate în viața noastră duhovnicească; nu suntem clătinați, nici rătăciți printre valurile ispitelor vieții. Avem o anumită siguranță în sufletul nostru, pentru că Hristos este Cel care ne conduce. Când ne îndreptăm privirea spre altceva, și nu spre Cel care este însăși statornicia noastră absolută, ne clătinăm, ne pierdem cu firea și simțim că se apropie și că suntem înghițiți de pericol. 

Acest pasaj evanghelic este un bun motiv de reflecție, că și noi suntem ca o biserică, ca o corabie pe marea acestei vieți. Totul este ca noi să ne uităm la Hristos. În călătoria noastră, Hristos este Cel care ne dă starea aceasta de statornicie, mai ales când Îl primim în viața noastră, când ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Lui. 

Preasfinția Sa a arătat că centrul vieții Bisericii este reprezentat de Sfânta Euharistie:

La una din mănăstirile noastre din Oltenia, Mănăstirea Hurezi, în bolnița acesteia, într-o scenă iconografică, este reprezentată Biserica sub formă de corabie. Acest lucru este amintit de către vrednicul de pomenire mitropolitul Bartolomeu Anania, într-o carte, intitulată foarte sugestiv, „Cerurile Oltului”.

Și în această corabie, sunt așezați sfinții, cuvioșii, care vâslesc, Hristos care stă la cârma acestei corăbii, iar Sfinții Apostoli Petru și Pavel, la prora ei. 

În centrul corabiei este o masă pe care este așezat un chivot. Și chivotul este cel în care noi ținem Sfânta Împărtășanie, este acea bisericuță așezată pe altarul pe care noi slujim Sfânta Liturghie. 

Pe mare, în jurul acestei corăbii sunt ereticii care au niște cârlige îndreptate înspre această corabie, ca niște pirați, semn că vor să o deturneze, să o destabilizeze dinspre călătoria înspre Împărăția cerurilor. Într-un loc, în dreapta acestei scene, pe mare, individualizat, singur, este diavolul, care are un arc în mâinile lui și o săgeată îndreptată înspre chivot, adică acolo unde se află Hristos euharistic. Semn că diavolul, viclean și cu o inteligență malefică, nu țintește înspre apostoli, nici înspre cuvioși sau înspre sfinți, nici măcar înspre Hristos istoric, ci înspre Hristos euharistic, ca să-L ia din acea corabie.

Dacă Hristos euharistic este luat, viața Bisericii nu mai poate avea nicio justificare. În Tradiția patristică, Euharistia este cea care face Biserica, Dovadă că, după ce suntem botezați, unși cu Sfântul și Marele Mir, ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sigur că ideal ar fi ca Taina Sfântului Botez să fie săvârșită în cadrul Liturghiei, căci atunci are o anumită coerență, și nu în afara ei, când luăm din Împărtășania destinată bolnavilor. Așa era săvârșit Botezul în vechime. 

Participând la viața Bisericii, la slujbele ei, noi devenim noi înșine biserică.

Poate v-ați întrebat de ce atunci când noi ieșim la cădit, cădim icoanele din altar, de pe tetrapoade, din interiorul bisericii  și apoi pe credincioși? Pentru că suntem și icoanele lui Dumnezeu. Suntem creați, cu toții, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În limba greacă, pentru cuvântul „chip” avem termenul de „eikon” adică „icoană”, și noi suntem ca icoanele lui Dumnezeu. 

Să nu uităm niciodată - mai ales atunci când suntem neatenți și jignim cu mare ușurință -, să avem conștiința că suntem templele lui Dumnezeu, bisericile Lui, și nu avem voie să le stricăm. Pentru că cine va strica Biserica lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel, și Dumnezeu îl va strica pe el. Sunt atâtea moduri în care putem strica biserica lui Dumnezeu, pe semenul nostru: jignindu-l, batjocorindu-l, comportându-ne cu mândrie, cu aroganță, mințind, manipulând, și desigur ne putem și noi strica propria biserică, templul trupului nostru, prin păcatele pe care le primim în viața noastră.

Să conștientizăm că suntem bisericile cele vii ale lui Dumnezeu călăuziți de Hristos!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Sabin Alexandru Apopei, pe seama Parohiei Gherghești. Ierarhul Hușilor l-a instalat apoi, ca paroh al acestei comunități, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.