Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Cosmin Gubernat, părinții protopopi Adrian Chirvasă și Iulian Dumitru Ștefan, părinții Gheorghe Mihalache și Gabriel Piștea, cadre didactice la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Dumitru Stăniloae” Iași, și părinții parohi Constantin Pârcălabu și Florin Pârcălabu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic care relatează Parabola samarineanului milostiv, Părintele Episcop Ignatie a arătat că iubirea dezinteresată suspendă orice prejudecată:

„Dați mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru și iată toate vă vor fi curate” (Luca 11, 41)

Biserica a rânduit ca să fie citit un fragment evanghelic care conține una dintre cele mai frumoase parabole pe care Domnul Hristos a rostit-o contemporanilor Săi, și astăzi ne-a fost împărtășită și nouă, celor care-I suntem ucenici.

Parabola samarineanului milostiv este nu atât despre indiferență, despre nepăsare cât despre iubirea dezinteresată acordată celui care are cea mai mare nevoie sau celui ce se află într-o nenorocire.

Tendința noastră este de a-i judeca pe cei doi care au trecut, cum ne spune Evanghelia, pe alături. L-au văzut pe cel agresat, aflat la marginea drumului și pe buza prăpastiei vieții, aproape de moarte. Însă Domnul Hristos nu i-a judecat pe niciunul din cei doi. Nu reiese acest lucru din parabolă. Centrul de greutate cade pe cel care a fost milostiv, care și-a făcut vreme să se oprească și să fie atent cu cel nenorocit de tâlhari în drumul dinspre Ierusalim spre Ierihon.

 Domnul Hristos a transpus în această parabolă niște realități pe care contemporanii Săi le înțelegeau foarte bine. Într-adevăr, drumul de la Ierusalim la Ierihon era unul extrem de periculos. Dovadă că romanii au așezat, cum ne spun cercetătorii, anumite puncte de supraveghere, ca să-i ajute pe cei ce călătoreau dinspre Ierusalim și coborau realmente înspre Ierihon, să nu fie ținta tâlharilor. 

Paradoxal, ceea ce noi nu putem înțelege – ni se spune în parabolă că acest nenorocit a fost dezbrăcat de hainele lui. Cei sărmani știu ce înseamnă să le lipsească hainele necesare cu care să se îmbrace. În vremea respectivă, a avea mai multe rânduri de haine era un semn de lux, de confort material. În general, cei care tâlhăreau sau agresau o făceau pentru haine – de aceea acest nenorocit și rănit a fost dezbrăcat de hainele lui și pentru bunurile materiale, pentru bani. 

Este frapant că noi oricât ne lăudăm că suntem ucenicii lui Hristos, că venim la biserică, că participăm la Sfânta și dumnezeiasca liturghie, nu reușim să punem în aplicare și să asumăm în viața noastră iubirea dezinteresată și care suspendă orice fel de prejudecată, etichetări. 

Iubirea, în conținutul ei real, este cea care se apleacă asupra fiecărui om aflat în nevoi sau într-o mare nenorocire. Aproapele nostru este orice om care are nevoie de ajutorul nostru, indiferent de poziția socială, de gradul de cultură, de religie, de mentalitate sau de ideologia pe care o are. Iubirea nu ține cont de nimic din toate acestea. Ea se cere împărtășită mai ales când cel de lângă noi are nevoie și în mod dezinteresat.

Preasfinția Sa a arătat că iubirea adevărată presupune să putem citi suferința și nevoile celui de lângă noi:

Pivotul acestei parabole este atitudinea samarineanului milostiv, a celui care, total dezinteresat, se oprește din graba sa, - probabil avea și el planurile lui – îl urcă pe asin, îl unge cu untdelemn și cu vin, dezinfectează rănile celui care era pe moarte la marginea drumului și-l duce la o casă de oaspeți fără să aștepte absolut nimic, fără măcar să întrebe cine este sau dacă-l mai poate revedea - nimic nu reiese din parabolă. Iubirea este cea care întotdeauna acționează dezinteresat. Acest samarinean s-a asemuit cu Dumnezeu. 

Dumnezeu ne iubește necondiționat. Noi, din păcate, punem condiții și ne este mult mai ușor să iubim pe cineva care ne iubește, care se comportă frumos față de noi. Lucrurile se complică și devin extrem de grele și împovărătoare pentru noi când cineva ne jignește, când ne calomniază și ne batjocorește. Față de o asemenea persoană foarte greu reușim să manifestăm iubire.

Nenorocirea nu este numai de natură fizică sau trupească, ci poate fi și de natură sufletească. Mai ales nenorocirile sufletești se văd cel mai puțin, dar omul le resimte cu cea mai mare intensitate - aproape mai mult decât o durere fizică, fiindcă nici nu o poate împărtăși, nici descrie. De multe ori, omul aflat într-o suferință sufletească nici nu are resursele necesare să-și deschidă inima, suferința paralizează pur și simplu toată energia; rămânem singuri în fața propriei suferințe și nenorociri sufletești. 

Nu avem acuitatea, nici acea vedere profundă, duhovnicească de a sesiza dificultățile în care se află cineva aflat lângă noi. Ne comportăm cu multă insensibilitate. Ne este mai ușor să-l judecăm, să-i punem etichetă, să îl afundăm mai mult în nenorocirea pe care o trăiește. Nu avem compasiune, nici răbdare de a-l ajuta să deschidă, să împărtășească suferința prin care trece. Samarineanul milostiv a avut ochii aceștia ai iubirii, de a vedea nenorocirea în care se afla și a pus în lucrare dragostea sa extraordinară.

Noi atât de mult ne disociem – și poate e una dintre parabolele pe care nu o aplicăm în viața noastră, crezând că nu o regăsim în concretul relațiilor dintre noi oamenii. În sensul că, în loc să diminuăm, să alinăm suferința unui om, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, prin modul nostru de a ne comporta, agravăm și mai mult ceea ce trăiește acela în mod negativ. 

Și dacă acea persoană aflată în suferință nu ne este simpatică, găsim suficiente motive de a ne justifica lipsa noastră de empatie și de compasiune, tocmai pentru a ne anestezia conștiința noastră în fața celui ce are nevoie de ajutorul nostru. Iubirea suspendă orice fel de prejudecată și de etichetare și nu ține cont de nimic pentru a fi dăruită cu precădere celor ce au atâta nevoie de noi.

Ierarhul Hușilor a vorbit și despre atitudinea pe care o avem în mediul online, care poate trăda starea noastră sufletească:

Paradoxal, lumea în care trăim, deși suntem dominați de tehnologie, nu reușim să-i căutăm pe cei ce au nevoie de prezența noastră, de semnul dragostei noastre, printr-un simplu telefon. Cât de mult ne înlesnește Dumnezeu această capacitate de a dărui dragoste celor din jurul nostru. 

Eu în această logică înțeleg tehnologia, ca pe o modalitate foarte simplă de a dărui celui de lângă tine dragoste, chiar dacă se află la sute de kilometri distanță, un mesaj, un apel telefonic, un e-mail, un mesaj pe rețelele de socializare în care ne manifestăm prezența și că suntem lângă el când se află într-o suferință și încercare cumplită.

Nu o facem, nu ne folosim de acest lucru pentru că încă nu am învățat să iubim ca Dumnezeu și nu am învățat ce înseamnă iubirea de aproapele despre care ne spune Domnul că trebuie iubit ca pe noi înșine. 

Dacă acest samarinean nu s-ar fi văzut ca-n oglindă pe sine însuși în cel nenorocit de la marginea drumului, sunt convins că nu s-ar fi oprit asupra lui ca să-l ajute. Când ne vedem în suferința celui de lângă noi, atunci începem să iubim cu adevărat. 

Când rămânem undeva în exterior, într-o anumită distanță și vedem lucrurile de sus, nu vom acționa fiindcă nu este iubire în noi. A-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine înseamnă să ne punem în locul celui de la marginea drumului și să ne întrebăm dacă noi nu am fi avut nevoie de ajutor, de atenția concretă, de fapta milostivă a cuiva. 

În acest fel, samarineanul milostiv este cel care se aseamănă cu Dumnezeu. Când răspunde acest învățător de Lege la întrebarea Domnului care dintre cei trei i se pare că a fost aproapele celui care a căzut între tâlhari, celui agresat, acesta răspunde că cel ce a făcut milă cu el. Termenul de „milă” în Sfintele Evanghelii este folosit cu precădere cu referință la Dumnezeu. În acest fel acest samarinean a iubit ca Dumnezeu.

Noi nu ne ridicăm împotriva celor care sunt agresați, disprețuiți, calomniați pe nedrept. Adesea devenim părtași unor astfel de situații foarte grave. Cum? Un click dat pe o anumită postare care are drept conținut violența, agresarea, calomnia, minciuna, nu este altceva decât faptul de a fi de acord cu acel conținut. 

Distribuirea unui conținut în mediul online în care cineva este murdărit sufletește este echivalentă cu păcatul celui care a emis acele lucruri reprobabile și care distrug iubirea. Să nu ne amăgim! Un click dat unei postări cu un conținut agresiv, care lezează imaginea cuiva nu este unul nevinovat, nicidecum! Trădează că în noi este o sete – și se vede acest lucru fiindcă cele mai accesate conținuturi din mediul virtual sunt cele în care cineva e agresat, calomniat, violentat verbal sau linșat mediatic. 

Nu are niciun fel de rating, de trecere în mass-media scrisă sau virtuală ceva foarte pozitiv sau ceva foarte frumos, ci cele negative. De ce? Fiindcă noi contribuim la distribuirea unor astfel de conținuturi violente și cu agresivitate verbală, care sunt echivalente cu a fi total insensibili față de suferința unui om și, mai mult decât atât, să o amplificăm prin ceea ce facem.

Trăim în era mediilor digitale și trebuie să învățăm să ne comportăm creștinește și acolo și să știm că un simplu click pe are l-am dat are o foarte mare valoare morală, fie negativă fie una duhovnicească.

Iubirea nu condiționează, nu caută criterii, nu caută motivații pentru a se pune în mișcare. Iubirea care condiționează este o iubire de fapt care vrea să ne cumpere. Iubirea care odată dăruită așteaptă recunoștință sau atenție și mai multă din partea celui care a beneficiat de aceasta, nu este o iubire curată ci mercantilă, care vrea să ne cumpere.

 Iubirea reală este dezinteresată chiar și atunci când celălalt lovește în noi, când ne zdrobește, și noi încă mai avem resursele necesare să facem față. E adevărat, e greu. Asta e iubirea hristică - să dăruim chiar și atunci când suntem agresați, violentați și avem capacitatea de a ierta pe cel ce se îndreaptă spre noi în acest fel. Iubirea nu etichetează niciodată și nu are conținut prejudecata. 

La momentul împărtășirii clericilor, părintele Gheorghe Mihalache a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima Duminică a Postului Nașterii Domnului din anul 2025.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a sfințit icoana hramului, amplasată în curtea ansamblului parohial și a binecuvântat lucrările de înnoire a casei parohiale.

Ierarhul Hușilor a oferit, în semn de recunoștință, părintelui Constantin Pârcălabu, Crucea eparhială „Episcop Grigorie Leu”, cea mai înaltă distincție a Episcopiei Hușilor.