Duminică, 28 iulie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat slujba de sfințire a bisericii din Parohia Obârșeni, Protopopiatul Bârlad. Cu acest prilej, sfântul locaș a primit ca ocrotitori pe Sfântul Ierarh Nicolae și pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Ștefan Ionuț Vârlan.

După momentul sfințirii, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre formele de manifestare a răului și despre capacitatea omului de a sesiza prezența lui Dumnezeu:

«Și iată, au început să strige și să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?» (Matei 8, 29)

În fragmentul evanghelic ni se vorbește despre vindecarea a doi oameni posedați. Aceștia, conform descrierii Sfântului Evanghelist Matei, trăiau prin morminte, aveau o înfățișare cumplită, iar oamenii evitau să se întâlnească cu ei. Orice fel de interacțiune cu cei doi demonizați era un moment de înfricoșare.

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, trece prin ținutul gadarenilor, și îi vindecă pe cei doi care, practic, prin această posedare demonică, erau dezumanizați, nu-și mai puteau exercita libertatea, chipurile le erau schimonosite și, mai presus de acestea, sufletul lor era în mâinile celui rău. Pentru cei cuprinși de diavolul se folosește expresia că ei „sunt posedați”, adică nu mai au posibilitatea să-și exercite libertatea, care este cel mai frumos dar al lui Dumnezeu.

În mod paradoxal, în acest pasaj evanghelic, avem două modalități de raportare la Dumnezeu-Omul. Prima dintre acestea este a demonilor care, atunci când Îl văd pe Hristos, Îl recunosc și mărturisesc dumnezeirea Lui. Acest fapt este concentrat în întrebarea pe care au pus-o, în momentul în care s-au întâlnit cu Hristos: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”.

Demonii – așa cum ne spune Sfântul Iacov (2, 19) – cred și se cutremură, însă le lipsește ceva esențial: diavolii nu au capacitatea de a iubi, de a se smeri și de a fi ascultători.

A doua tipologie este a locuitorilor ținutului Gadarei. Ei erau preocupați, probabil, mai degrabă de bunăstarea lor economică. Ca dovadă, în momentul în care legiunea de diavoli care era în cei doi posedați i-a cerut lui Hristos să-i trimită în turma de porci – lucru care s-a și întâmplat –, locuitorii din Gadara s-au întristat și I-au cerut, la modul imperios, Domnului să plece din ținuturile lor. Pentru aceștia, Hristos era o prezență incomodă, deranja prin prezența Sa.

Prin urmare, spre deosebire de tipologia demonilor care cred și se cutremură, oamenii nu au nici măcar intuiția sau măcar firava percepție a dumnezeirii Celui care era în fața lor, și Îi cer lui Hristos să plece de acolo, Îl alungă din ținuturile lor.

Din păcate, lucrul acesta se multiplică și în viața noastră. Nici noi nu reușim, nu avem acest rafinament duhovnicesc, această simțire lăuntrică fină, de a capta prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Câteodată Îl și alungăm, prin păcatele noastre, prin neatenția noastră și prin mentalitatea ostilă pe care o manifestăm față de Evanghelie și față de Biserică.

Preasfinția Sa a amintit de modul în care diavolul transmite iluzia că el nu există, în contextul dezvoltării și rafinării condițiilor de trai:

Gânditorul francez Baudelaire a spus un cuvânt pe care noi l-am preluat și îl aducem în atenție, mai ales când se citește acest pasaj, al vindecării celor doi demonizați din Gadara: „Cea mai mare viclenie a diavolului este să te facă să crezi că nu există”.

Acest pasaj al lui Baudelaire ar trebui încadrat, cu maximă precizie, în contextul în care a fost rostit. Baudelaire ne spune că, în momentul în care vom ajunge în punctul de a lăuda progresul, bunăstarea materială, un anume confort economic, diavolul, în viclenia lui, ne va spune că el nu există și ne va face să credem aceasta.

Acesta este contextul în care a fost rostită această celebră frază, care se dovedește foarte adevărată. Ea se pliază perfect pe modul de a ne trăi viața, mai ales noi, cei care trăim în era unei bunăstări economice, într-o eră a mediilor digitale, care ne poate induce ideea că trăim foarte bine și că ne bucurăm de tot confortul. Sigur că este o binecuvântare și acest lucru, însă ne scapă din vedere faptul că un exces de confort, un exces de raportare la bunurile materiale, care se soldează cu idolatrizarea acestora, ne va determina să credem că nu există diavol, că nu există puteri malefice, care să ne deturneze de la drumul Împărăției Cerurilor. Aceasta este cea mai mare viclenie.

Într-adevăr, noi, oamenii, când suntem confortabili și totul ne merge bine, uităm de cele spirituale, uităm de sufletul nostru și de grija pe care trebuie să o avem față de el. Ne instalăm într-un confort, și doar când vine o încercare, o boală sau o suferință care ne clintește și ne pune în fața faptului că suntem fragili și nesiguri pe viața noastră, ne întoarcem înspre Dumnezeu, sau conștientizăm, în mod deplin, că și noi putem să fim sub înrâurirea celui rău, și că putem fi posedați de patimi, care ne desfigurează și ne fură libertatea, transformându-ne în niște sclavi, care nu mai pot zbura înspre cer, pentru că suntem legați de lanțuri grele care ne țin pironiți de cele ale pământului.

De aceea, acest pasaj evanghelic este atât de relevant pentru noi, cei care trăim într-o eră a confortului.

Întrebați-i pe oamenii în vârstă (de 80, 90 de ani), și toți vă vor spune, la unison, acest lucru: „Mai bine decât acum nu a fost niciodată” – oamenii înțelepți, în vârstă, ne spun acest lucru. Când se instalează o idolatrizare față de confort, noi scăpăm din vedere și evităm cele spirituale.

Chiar dacă nu vom ajunge în punctul în care să avem o privire desfigurată, un chip murdărit de patimi, sau să ne comportăm într-o manieră dezgustătoare, în momentul în care îl lăsăm pe diavol să lucreze nestingherit în viața noastră, inevitabil devenim oameni privați de libertate. Nu este blestem mai mare pentru om, decât să nu fie liber.

În momentul în care cineva vrea să ne controleze viața, să ne verifice (să devină ca un securist), în mod instinctual noi intrăm într-o fază de respingere și refuz a acelei persoane, pentru că nu putem suporta acest lucru, ne deranjează. Noi am fost creați și chemați de Dumnezeu să respirăm libertatea, să ne hrănim cu libertatea, iar nu să devenim captivi cuiva care vrea să ne posede și să ne transforme în niște obiecte ale sale, chiar și sub chipul iubirii. 

O „iubire” care vrea să posede este una care ne transformă într-un obiect, în ceva care poate fi oricând manevrat – într-o marfă – și suntem la dispoziția celui care vrea să ne manipuleze și să ne distorsioneze. Așa erau cei doi demonizați din pasajul evanghelic – erau teleghidați, în mâinile și sub influența malefică a celui rău.

Hristos i-a salvat, le-a redat libertatea, le-a redat chipul frumos și luminos, i-a îmbrăcat în haine, căci umblau goi – cu alte cuvinte, le-a redat frumusețea și demnitatea cu care au fost creați de Dumnezeu.

Așa ar trebui să ne străduim fiecare, în parte, după putințele noastre. Este o luptă foarte grea – mai ales când o asumăm – împotriva patimilor, a demonilor care ne locuiesc. Poate noi nu conștientizăm acest lucru, însă fiecare patimă – ne spun Părinții din Filocalie – are un diavol corespunzător.

Dacă suntem dominați de desfrânare, avem un demon al desfrânării. Dacă suntem dominați de mândrie, avem un demon al mândriei. Și așa mai departe.

Esențial este ca noi să conștientizăm și să simțim lucrarea celui rău, pentru ca, în felul acesta, să ne debarasăm, pe cât ne stă în putință. Ne este greu, pentru că ne place păcatul, îl încuviințăm și îl cultivăm în grădina sufletului nostru. Iar după ce cultivăm, este foarte greu să smulgem din rădăcini „stejarul” patimilor, care deja este profund instalat în viața noastră.

Hristos, Cel care vindecă orice suferință, orice neputință și orice fel de stare de posedare și de dependență (robie) a patimilor, să ne vindece pe fiecare dintre noi, să ne redea frumusețea și libertatea cu care am fost înzestrați.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ștefan Ionuț Vârlan. De asemenea, Preasfinția Sa a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit ridicarea bisericii din Obârșeni.