În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a explicat ce presupune a-L cunoaște pe Dumnezeu:

«Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3)

Pasajul evanghelic ne prezintă un fragment din rugăciunea pe care Hristos a rostit-o pentru Sine, pentru Apostoli, pentru lume și pentru toți credincioșii.

În general, în mentalul colectiv, când auzim expresia „viața veșnică”, ne gândim că se referă exclusiv la viața de după moarte, care noi credem că este mai deplină în ceea ce privește comuniunea cu Hristos.

Cuvântul lui Hristos, în care ni se spune ce este viața veșnică, ne descoperă că a trăi viața veșnică presupune, în mod natural, strădania omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu-Treimea. Prin urmare, conținutul vieții veșnice nu este atât existența de după moarte, cât cunoașterea lui Dumnezeu. Hristos ne încredințează de acest lucru: „aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (Tatăl Cel ceresc), şi pe Iisus Hristos, Care a fost trimis în lume din dragoste desăvârșită pentru noi, oamenii, ca să fie răstignit, să învieze, să biruiască moartea și păcatul, ca mai apoi să Se înalțe la ceruri, cu firea noastră umană îndumnezeită, dându-i cinstea cuvenită, de a fi așezată de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl”.

Ori de câte ori intrăm în această nevoință a cunoașterii lui Dumnezeu, gustăm din ceea ce înseamnă viața veșnică.

Ce înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu? Pare o expresie foarte abstractă. Dumnezeu Se cunoaște prin iubire - așa cum avem această experiență în relațiile dintre noi, oamenii. Când iubim pe cineva, avem un alt fel de acces la tot ceea ce ține de profunzimea acelei persoane.

Când o anumită persoană ne este antipatică, când o urâm sau ne simțim stingheri în preajma aceleia, accesul nostru la tot ceea ce înseamnă universul său lăuntric este blocat, nu-l putem escalada, pentru că ura, răutatea și dorința de răzbunare sunt adevăratele obstacole, pe care le punem între noi.

Iubirea creează mediul de a cunoaște pe cineva, în cel mai profund sens al cuvântului. Acest efort de cunoaștere decurge atât de simplu și firesc. Nu este o povară, ci o bucurie. Ne trezim, pe nesimțite, în mod spontan, că îl cunoaștem pe cel pe care îl iubim, mai mult decât ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine.

Iubirea ne dă ochi spirituali, de a vedea întotdeauna ceea ce alții nu văd la persoana pe care o iubim – gesturile, modul de a se comporta, mimica, tot ceea ce ține de acea persoană are pentru noi o valență deosebită. Din aceste conotații ne hrănim, practic, dragostea față de persoana respectivă.

Un gest care, pentru o persoană total străină față de cea pe care noi o iubim, nu spune absolut nimic – un simplu gest, în toată neutralitatea lui – pentru noi are o importanță covârșitoare. Ne dăm seama de acest lucru, mai ales când suntem privați de aceste gesturi, de bucuriile pe care ni le oferă persoana care ne iubește.

Cu toții am trăit momente foarte dificile, în care am fost practic debranșați de la tot ceea ce înseamnă dragostea persoanei de lângă noi, sau am fost privați de tot ceea ce ținea de universul iubirii dintre noi și acea persoană. Suferința pe care o trăiește persoana aflată într-o asemenea stare este una cumplită, foarte greu de dus, pentru că suntem extirpați din universul acelei iubiri.

Sensul vieții noastre ar trebui să fie, prin excelență, Hristos, și nu oamenii, însă noi ne hrănim din dragostea celor din jurul nostru.

Când lucrurile ne devin indiferente, când o persoană la care noi am ținut ne-a întors spatele și ne-a pus niște bariere, iar noi putem trece cu foarte mare ușurință peste acel moment delicat, este clar că nu am iubit acea persoană și nu a însemnat mare lucru pentru noi. A fost un simplu personaj pe care l-am întâlnit în viață, și de aceea ne este atât de ușor să ne debarasăm de el – pur și simplu să nu mai existe pentru noi, pentru că așa decide acea persoană.

Aici este în joc libertatea, care are în spatele ei și dragostea, pentru că dragostea pe care o împărtășim față de cineva are, în primul rând, drept conținut profund, libertatea – să respectăm ceea ce dorește cel de lângă noi. Însă, în același timp, dragostea care ne determină să respectăm libertatea celui care ne impune o anumită barieră, ne provoacă și multă suferință.

De aceea, Sfântul Siluan Athonitul spunea, atât de simplu, dar foarte adevărat (existențial): „Câtă dragoste este în sufletul omului, atâta suferință se instalează când aceasta nu mai poate fi împărtășită, sau când nu te mai poți împărtăși de această dragoste”.

Prin urmare, intensitatea suferinței unui om care este desprins de dragoste, este direct proporțională cu dragostea din sufletul său.

De aceea, ori de câte ori suntem rupți de la universul dragostei unei persoane la care ținem, tendința firească este să luptăm să restaurăm acea dragoste, indiferent cât de greu este acest lucru. Nu ne gândim numai la noi, pentru că dragostea nu înseamnă egoism, ci înseamnă dorința de a ne împărtăși celui de lângă noi. Nu ne vedem numai pe noi înșine, ci vrem ca dragostea pe care o avem în sufletul nostru să ne fie acceptată (primită).

Transpunând toate acestea în plan spiritual, așa ar trebui să-L simțim și pe Dumnezeu – să avem o dragoste față de El, încât aceasta să deschidă cunoașterea Lui, vederea și simțirea Lui.

Așa cum mintea și inima noastră sunt pline de tot ceea ce ține de omul pe care îl iubim, încât nu putem să-l scoatem din mintea sau inima noastră, și ne ocupă toată ziua, la fel ar trebui – cu mai multă intensitate –, ca Dumnezeu să fie Cel care ocupă mintea și inima noastră, să-I simțim harul și prezența. El ne va descoperi ce înseamnă să-L cunoaștem, să-L vedem, așa cum L-au văzut sfinții și s-au împărtășit de cunoașterea Lui, iar această cunoaștere, pentru ei, a fost una definitivă. Din momentul în care L-au văzut și L-au cunoscut, nimic din lumea aceasta nu a putut să-i mai întoarcă pe sfinți din calea comuniunii cu Dumnezeu.

Această cunoaștere a lui Dumnezeu este precedată de iubire, are drept premisă iubirea. Iubirea însăși ne va ajuta să-l cunoaștem pe omul care ocupă un loc special în viața noastră.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că Îl putem cunoaște, cu adevărat, pe Dumnezeu, în Liturghie, când ne împărtășim cu El:

Cunoașterea lui Dumnezeu, prin excelență, este în Liturghie. Întreaga Liturghie, de la un capăt la altul, este strădania omului de a-L întâlni și a-L vedea pe Domnul, culminând cu Împărtășirea (primirea Trupului și Sângelui lui Hristos în viața noastră).

Din păcate, noi nu reușim să ajungem la o asemenea trăire, încât chiar să simțim, să credem cu adevărat și să confirmăm prin viața noastră, ceea ce se cântă după Sfânta Împărtășanie – „Am văzut lumina cea adevărată” (Te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeu-Treimea, împărtășindu-mă cu Trupul și Sângele lui Hristos; să simțim și să avem această convingere interioară, în Liturghie, că L-am întâlnit pe Domnul).

Venim la Liturghie nu atât ca să-I expunem lui Dumnezeu problemele noastre, cât să vedem ce vrea Dumnezeu să ne spună nouă. Din păcate, tendința este să ne centrăm pe noi înșine, pe frământările noastre, pe suferințele lăuntrice pe care le ducem, și nu atât pe ceea ce vrea Dumnezeu să ne spună.

Ar trebui să avem aceeași dorință cum o avem atunci când ascultăm pe cineva pe care îl iubim foarte mult și care ne este foarte drag. Nu este nimic de lepădat din toate cuvintele pe care le spune, din tot ceea ce vorbește acea persoană, nu este nimic la care să ne permitem să fim neatenți. Îl luăm pe omul pe care îl iubim, atunci când ne vorbește, cu tot ceea ce este el – existență spirituală și biologică. Aceasta este minunea iubirii. Toate cuvintele ni se imprimă cu atâta ușurință, fără să fie nevoie să depunem un efort de memorare, încât rămânem uimiți cât de mult ne schimbă iubirea față de o anumită persoană.

Așa ar trebui să se întâmple și cu Dumnezeu, când Îl iubim foarte mult – tot ceea ce El ne zice, să se adâncească în inima noastră. Să metabolizăm cuvintele pe care El ni le-a lăsat în Evanghelie, să devină viață pentru noi, să devină carnea și sângele nostru, existența noastră, fără de care nu putem trăi. Să spunem, cu o maximă siguranță: „Mă asfixiez dacă nu am cuvântul lui Hristos, dacă nu am Împărtășania, dacă nu simt prezența Lui, dragostea Lui în inima mea. Sunt o nulitate, un simplu morman de carne biologică”.

Inclusiv în regnul animal, când trece o anumită perioadă de timp în care un animal nu are acces la stăpânul său pe care îl iubește în felul său, este trist, și, când reapare stăpânul, dintr-odată totul se schimbă. Se vede pe expresia feței acelui animal – parcă zâmbește, și totul capătă un sens, în logica în care putem vorbi despre sens în cazul animalelor.

Cu atât mai mult pentru noi, oamenii – cât de mult ne poate ajuta gestul unui om, dragostea lui, când suntem într-o situație critică, dărâmați sufletește, pentru că iubirea înviază și ne dă o cunoaștere profundă, pe care nici măcar nu o putem exprima în cuvinte. Niciodată nu vom putea spune ce înseamnă iubirea sau cunoașterea unei persoane la care ținem foarte mult.

Să ne ajute Domnul să-L descoperim, și să simțim că viața veșnică este nu atât existența de după moarte, cât cunoașterea lui Dumnezeu, care devine posibilă mai ales prin iubirea față de El. Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât Îl vom cunoaște mai profund, ne vom bucura de vederea Lui. Cu cât Îl iubim mai puțin, cu atât suntem mai privați – din pricina noastră, nu din pricina Domnului -, pentru că El ni Se dăruiește fără rest. Noi suntem cei care decidem cât să-L cunoaștem și cât să-L primim pe Dumnezeu în viața noastră.