Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele paroh Emanuel Ștefan Nuțu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, părintele Eduard Irimiea, consilier administrativ al Episcopiei Hușilor, și părintele Marian Toșu, de la Capela Ortodoxă Română din Viena.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Sf. Ștefan cel Mare” a Parohiei, condusă de doamna prof. dr. Caterina Coresi.

În cadrul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor a săvârșit și Botezul micuței Teodora, al patrulea copil al familiei pr. Marian și Diana Toșu.

Numeroși credincioși români stabiliți în Viena și împrejurimi, au participat la acest moment de rugăciune, rămânând, după Sfânta Liturghie, în dialog cu Părintele Episcop Ignatie, cu atât mai mult cu cât o parte însemnată a lor sunt originari din județul Vaslui.

În cuvântul de învățătură din cadrul slujbei, Preasfințitul Ignatie a vorbit despre drama singurătății, precum și despre ispita egoismului în suferință:

«Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea» (Ioan 5, 7)

În pasajul evanghelic ni se vorbește despre vindecarea unui om bolnav, care suferea, de 38 de ani. Sfânta Scriptură nu precizează suferința.

Timp de 38 de ani a venit, zi de zi, la Vitezda, cu nădejdea că va reuși să intre în apă după ce îngerul Domnului o tulbura, ca în felul acesta să primească vindecare. Din nefericire, acest om neputincios nu a beneficiat de dragostea celor care erau de față și așteptau vindecare.

Se pare că toți cei care erau acolo, la Vitezda, sufereau de un păcat: păcatul egoismului. Fiecare se gândea doar pentru sine, să primească vindecare. Niciunul nu era preocupat de suferința celuilalt.

Este un lucru paradoxal, pentru că toți erau în suferință și ar fi stiut ce înseamnă aceasta. Fiecare, pe lângă suferința fizică, era afectat de boala egoismului. Deducem acest lucru din răspunsul dat de cel bolnav. Când Domnul îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos, el era atât de deznădăjduit, încât nu îi spune, „Da, Doamne, vreau să mă faci sănătos”, ci a exprimat o altă suferință, că nu are pe nimeni care să îl ajute.

Aceasta era suferința lui cea mai grea. Simte instinctual să îi spună acest lucru lui Hristos. Noi, în momentele de încercare și mâhnire lăuntrică, avem capacitatea de a vorbi despre ceea ce este, cu adevărat, esențial pentru noi. Pentru bolnavul de 38 de ani, în ciuda faptului că a așteptat atât ca cineva să îl arunce în scăldătoare și să se elibereze de suferință, nu Îi spune lui Hristos că vrea să fie vindecat, ci Îi spune: „Doamne, sunt atâți oameni aici, probabil cei bolnavi vin cu rudele lor, fiecare are pe cineva care să îl ajute, - ne dăm seama ce competiție era acolo. Eu sunt singur, nu am pe nimeni în suferința mea”.

Din experiența noastră, știm că în momentele de suferință cumplită, suntem singuri, doar cu Dumnezeu. Când avem cea mai mare nevoie ca cineva să ne fie aproape, ne trezim că nu avem pe nimeni.

Mai mult decât atât, suferința poate fi atât de adânc înrădăcinată în noi înșine, încât nimeni să nu înțeleagă cele pe care le trăim, oricât am încerca să le verbalizăm. Ne dăm seama că suntem singuri.

Când avem o încercare cumplită, toți ne părăsesc. Puțini sunt cei care rămân lângă noi, ca, prin prezența lor, să mai diminueze din suferința pe care o avem.

Cel mai greu de dus este suferința psihică, bolile sufletești pe care le poate duce un om. De cele mai multe ori nu le înțelegem. Omul trăiește singur gândurile negative, trăirile care îi răvășesc sufletul, pentru că sunt în el, nu reușește să le depășească și nici să împărtășească celor din jur ceea ce trăiește cu adevărat. Fiecare ne vedem de drumul nostru, iar omul, într-o suferință sufletească cumplită, duce, singur, experiența bolnavului de la scăldătoarea Vitezda.

Atunci când oamenii nu sunt sensibili la suferințele celor din jur, Dumnezeu este singurul care ne este aproape, singurul care ne înțelegem și căruia Îi putem împărtăși trăirile noastre cele mai adânci. Nimeni nu este de partea noastră, doar Bunul Dumnezeu. Dacă reușim să conștientizăm acest lucru, reușim să ne câștigăm echilibrul.

Marii duhovnici, care au avut experiența trăirii în Hristos și în Duhul Sfânt, ne spun că una din cele mai mari surse de nefericire, pentru om, este să aștepte să fie iubit de ceilalți, sau când se încrede în dragostea celor din jurul său. Sigur că noi suntem constituiți în acest fel, avem nevoie de iubirea celor din jur, ne remontăm, câștigăm echilibrul emoțional mult mai ușor când avem pe cineva alături, în suferință.

Trebuie să ne deprindem cu realitatea că sunt momente în viața noastră în care vom fi numai singuri, iar cei din jur nu vor fi capabili să ne dăruiască iubirea lor. Atunci ne vom trezi în fața propriei noastre neputințe, de care ne vom înfricoșa, nu vom știi cum să o ducem, fiind obișnuiți să avem pe câte cineva lângă noi. Părinții duhovnicești ne sfătuiesc ca niciodată să nu ne încredem în iubirea celor din jur, căci aceasta ne poate trăda oricând.

Cu cât ne punem mai mult încredere în aceasta, când dispare si suntem neglijați, suferința este amară, cumplit de suportat. Cea mai profundă suferință este cea în care nu ești iubit, sau nu îți este împărtășită dragostea.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne spune că omul, când așteaptă să fie iubit de cei din jurul său, începe să devină singur. Cu cât așteptăm să fim iubiți, cu atât constatăm mai mult singurătatea. Noi ne concentrăm mai mult pe a fi iubiți, iar nu pe a iubi pe cei din jur. Dezamăgirea este direct proporțională cu intensitatea cu care așteptăm să fim iubiți de cei din jur, dar ei nu o fac. Așa a simțit și slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda.

Preasfinția Sa a atras atenția asupra tendinței de a socoti propria suferință ca fiind cea mai mare, ignorându-i pe cei din jur:

Dacă facem o analiză, momentele în care suntem preocupați de problemele cu care se confruntă cei din jur sunt mult mai puține decât momentele în care noi ne concentrăm numai pe cele ale noastre, neglijându-le pe cele ale celor din jur.

Fiecare crede că problema lui este cea mai mare și cu un impact semnificativ. Dacă am sta de vorbă cu semenul nostru și își va deschide sufletul pentru a vedea universul său lăuntric și prin ceea ce trece, vom spune: „Doamne eu mă întristez pentru lucruri mult mai mici decât omul acesta de lângă mine”.

Marea noastră deficiență este insensibilitatea. Nu avem capacitatea de a-l înțelege pe cel de lângă noi.

A înțelege pe cel de lângă noi este darul dragostei, o consecință a iubirii. Nu avem cum să-l înțelegem dacă nu-l iubim. Așa nu avem cum să înțelegem suferința aceluia și să o trăim ca fiind a noastră.

Hristos, pe Cruce, a trăit suferința noastră, și-a asumat păcatul nostru, El, Cel fără de păcat. Hristos a suportat suferința pentru noi, pentru că ne iubea în mod desăvârșit.

Ne întrebăm de ce sunt atâția oameni care suferă. Lacrimile suferinței unui om urcă, pe căi nevăzute, la picioarele Crucii. Fiecare suferință pe care nu o putem înțelege urcă la picioarele Celui care a suferit cel mai mult pentru noi. El știe să dea mângâiere.

Să fim mai sensibili la suferințele celor din jurul nostru, mai atenți la dramele pe care le trăiesc unii dintre semenii noștri.

Să nu fim hipnotizați numai de problemele cu care noi ne confruntăm. Să avem puțin din inima noastră și pentru suferințele celor din jur.

Cea mai mare dramă a unui om este să fie singur, să i se refuze iubirea. Sunt atâția oameni care nu primesc un strop de iubire.

Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost întrebat, într-un interviu, care este cea mai mare tristețe a vieții sale. A răspuns că cea mai mare tristețe a vieții sale este că părinții lui au murit singuri, arși de dorul copiilor (el și fratele său erau în temnițele comuniste).

Să îi pomenim, în rugăciunile noastre, pe toți cei care sunt singuri și triști, cufundați în deznădejde, în depresie și în boli de care se gândesc că nu mai scapă. Poate stropul nostru de rugăciune va lucra ceva în sufletul unui necunoscut care este singur și părăsit.