La slujbă a fost prezent și domnul Daniel Onofrei, Prefectul județului Vaslui, alături de numeroși hușeni care au ales ca, la cumpăna dintre ani, să se întâlnească în rugăciune.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că, prin venirea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, timpul a fost umplut de iubire:

«Timpul este intervalul care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre și răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. E timpul răspunsului omului» (Părintele Dumitru Stăniloae)

Sărbătoarea Anului Nou este un bun pretext pentru a medita asupra timpului, ca dar al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Știm, din experiența noastră, că cele mai intense momente, cu o încărcătură emoțională extraordinară, sunt cele care ne fac să uităm de trecut, să nu ne gândim la viitor, ci să ne bucurăm, din plin, de prezent.

Când iubim pe cineva în mod deosebit, în prezența aceleia, timpul se suspendă, pentru că se umple de iubire. Când timpul este umplut de iubire, devine bucurie, liniște, pace și foarte multă bunătate.

Noi, creștinii, avem certitudinea că, odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu printre noi, oamenii, timpul a fost umplut de iubire, pentru că S-a întrupat Însăși Iubirea – nu numai Cel care are iubire, ci Cel care este Însăși Iubirea, la modul superlativ.

Hristos ne învață că trebuie să Îi dăruim lui Dumnezeu și oamenilor timpul petrecut pe acest pământ.

Viața pe care Hristos a trăit-o pe pământ a fost un timp, prin excelență, al iubirii, căci i-a iubit pe cei săraci, pe cei aflați în boli și suferințe, i-a apărat pe cei nedreptățiți, culminând cu dragostea Sa pe Cruce - proba desăvârșită a iubirii lui Hristos pentru noi, oamenii (jertfa de pe dealul Golgota este semnul dragostei lui Dumnezeu).

Nu ne putem jertfi decât pentru cel pe care îl iubim în mod deosebit, și facem acest lucru atât de firesc, încât timpul nostru nu mai este al nostru, ci devine timpul celuilalt – trăim pentru celălalt, ne uităm pe noi înșine, ca să ne abandonăm celui pe care îl iubim. Acest lucru l-a făcut Hristos pentru noi.

Când citim Sfintele Evanghelii, vedem că acestea sunt pline de semnele și de cuvintele iubirii lui Hristos pentru noi, oamenii, și pentru Dumnezeu.

Preasfinția Sa a vorbit despre timp, ca dar al lui Dumnezeu și despre păcat, care transformă timpul într-o povară:

Un al doilea lucru pe care Dumnezeu-Fiul l-a făcut cu timpul este că l-a înțeles ca pe un mare dar de la Dumnezeu. A înțelege timpul ca pe darul lui Dumnezeu implică capacitatea noastră spirituală de a pricepe care este voia Lui cu viața noastră, care este sensul vieții noastre, rostul pentru care noi trăim pe pământ.

Omul care reușește să-și dibuiască rostul vieții sale este unul care împărtășește iubire, un om care dăruiește foarte multă bunătate și ne contaminează – în sensul cel mai frumos al cuvântului – cu frumusețea sufletului său.

Hristos este sensul vieții fiecăruia dintre noi. Ori de câte ori Îl ignorăm sau decidem să-I întoarcem spatele, de fapt decidem să nu ne mai trăim sensul, să nu mai trăim timpul plin de iubire.

Așa cum surprinde, atât de frumos, unul dintre teologii contemporani – Olivier Clement –, „păcatul este cel care dă un alt conținut timpului, îl transformă în ceva împovărător”.

Câți dintre noi putem spune că am reuși să suportăm răutatea la nesfârșit? Câți dintre noi am avea deschiderea de a primi, la nesfârșit, calomniile și răutatea unui om? Ne este foarte greu.

Când suntem răi, când nu reușim să împărtășim bucurie și lumină celor din jurul nostru, timpul devine o mare povară – ca o picătură de plumb care cade pe sufletul nostru, și ne chinuim.

Păcatul transformă timpul-miracol - când noi trăim în uimire, într-un timp-repetiție (ceva care se petrece într-un mod inerțial și ne plictisește). Este cumplit să trăim într-un timp al plictiselii.

Păcatul transformă timpul-prezenței, când ne bucurăm de cei de lângă noi, într-un timp al absenței, într-un vid. Știm cât de mult suferim atunci când cineva, pe care îl iubim extraordinar de mult, ne lipsește. Suferim și în momentele în care, din neputințele și slăbiciunea noastră, decidem să urâm pe cineva, să nu suportăm o anumită persoană. Din momentul în care am decis să facem acest lucru, acel timp devine un timp urât, un timp al vidului, al pustiului sufletesc în noi înșine, și trăim o dramă.

Păcatul transformă timpul-deschidere (în care suntem expansivi și avem puterea de a ne dărui, așa cum o facem, de exemplu, de sărbători, când suntem luați, cu toții, ca prin învăluire, de bunătate și zâmbim mai ușor, facem fapte bune cu mai multă lejeritate, ne mai abținem de la un cuvânt rău, pentru că sărbătoarea înseamnă bucurie și deschiderea omului înspre cele spirituale), într-un timp al crispării și al încrâncenării, care este extrem de dureros, atât la nivel personal, cât și la nivel social.

Când întâlnim un om mohorât, crispat, permanent nemulțumit, mereu pus pe sfadă și care se crede justițiar (crede că deține adevărul şi îl distribuie celor din jurul său), este greu să-l suportăm, să trăim în preajma sa, iar timpul acela devine un timp al crispării, al izolării și al răutății.

Hristos, Cel cu care am început Anul nou, ne învață să umplem timpul nostru de iubire, să căutăm, cât mai mult, să dăruim bunătate – clipele noastre să fie clipe de bunătate, de linişte, de pace, şi de foarte multă răbdare. Dacă vom reuşi, timpul va fi unul minunat pentru noi, o binecuvântare şi un mare dar, de care ne bucurăm din plin.

De multe ori, dacă ne uităm în jurul nostru, deficitul de bunătate este mult mai mare decât deficitul de sănătate, atât la nivel personal, cât şi la nivelul unei colectivităţi.

Noi, de obicei, ne urăm ani buni, dar aceştia nu vor putea fi astfel, dacă noi nu încercăm să fim buni. Bunătatea unui an, a unei luni, a unei săptămâni, a unei zile, a unei clipe, o dăm noi, dacă decidem să fim oameni buni.

Să ne ajute Dumnezeu ca timpul pe care îl avem în faţa noastră să fie un timp al iubirii.