Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, și părinți protopopi, alături de părintele paroh Ciprian Aurelian Tacu.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a adus în atenție modul în care Sfântul Grigorie Palama ne învață să dobândim liniștea sufletului:

«Să vă purtați numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca fie venind eu și văzându-vă, fie nefiind de față, să aud despre voi că stați într-un duh, nevoindu-vă împreună într-un suflet, pentru credința Evangheliei» ( Filipeni 1, 27)

Este o șansă binecuvântată pe care ne-o oferă Dumnezeu în această zi, de a cinsti așa cum se cuvine, prin rugăciune și prin liniște, pe unul dintre marii sfinți ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Palama, numit și „teologul luminii dumnezeiești”, „dascălul isihiei” - al „liniștirii”. Sfântul Grigorie Palama ne învață tainele modului de a ne liniști sufletul. 

Nu cred că este om pe fața pământului care să nu dorească liniștea, întâi în sufletul său și apoi, desigur, în jurul său. Ajungem să prețuim liniștea mai ales atunci când este multă zarvă și degringoladă spirituală în universul nostru lăuntric. 

Prețuim liniștea mai ales când aceasta ne lipsește; ne dăm seama de importanța acesteia, ca de altfel orice alt lucru minunat sau stare deosebită, atunci când suntem privați de ea. Este la fel ca atunci când noi pierdem pe cineva, un om foarte bun care pleacă în lumea veșniciei, constatăm golul imens pe care l-a lăsat și conștientizăm mult mai mult amplitudinea personalității spirituale a acelui suflet care ne este foarte drag.

Sfântul Grigorie Palama a turnat în cuvinte nu numai teologia harului necreat, dumnezeiesc, teologia energiilor necreate, a luminii, ci este și cel care ne spune că, fără liniște, omul nu se poate cunoaște pe sine însuși.

În Antichitate era un dicton: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Mă gândesc de cele mai multe ori că aceste disfuncționalități în viața noastră pe linie sufletească, emoțională, această debandadă care se poate instaura în universul nostru lăuntric este din caza faptului că nu am ajuns să ne cunoaștem pe noi înșine. 

Trăim o stare de divorț între mintea și inima noastră. Isihasmul sau această nevoință de a dobândi liniștea, avea drept nerv central nevoința de a uni mintea cu inima, de a face ca cele două să fie într-o armonie desăvârșită. 

Acest lucru este posibil doar când omul se sfințește. Păcatul instaurat în noi este cel care răvășește și tulbură foarte mult cele dinlăuntrul nostru, ne fură liniștea. 

Starea de sfințenie este, așa cum ne spune Sfântul Grigorie Palama, împărtășirea de lumina dumnezeiască, necreată. Adică noi putem vedea lumina necreată așa cum au văzut-o apostolii pe Muntele Taborului, lumină care țâșnea din Hristos, lumina ipostatică, pentru că El Însuși este lumina ființială. 

Această lumină țâșnea ca dintr-un izvor din trupul lui Hristos, din omenitatea Lui, cea care era în unire desăvârșită cu firea dumnezeiască în virtutea unicului ipostas dumnezeiesc, al Logosului, al Fiului lui Dumnezeu întrupat și venit în lume. Apostolii au văzut lumina aceasta care era copleșitoare, prezentă inclusiv pe hainele lui Hristos. 

Și noi, dacă ne nevoim, putem deveni părtași acestei lumini, ne putem sfinți și, mai presus de toate, prin sfințirea vieții noastre, prin nevoință, aducem negreșit liniștea în viața noastră, în sufletul nostru, liniște care nu înseamnă ceva de ordin psihologic, o euforie, o stare de extaz trecător; liniștea aceasta este rodul unirii minții noastre cu inima noastră, adică cele două nu mai sunt într-un divorț.

Noi înșine mărturisim, de multe ori, că una gândim și alta simțim. Suntem aruncați într-o dilemă încât nu știm când să luăm o decizie foarte bună. Acest divorț dintre minte și inimă este semnul că noi încă nu avem liniștea sau starea de isihie în viața noastră.

Preasfinția Sa a afirmat că în lipsa cunoașterii de sine nu îi putem cunoaște nici pe cei din jur:

Sfântul Grigorie Palama ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine, cum putem plonja în noi înșine - să ne vedem pe noi înșine, căci, de cele mai multe ori, noi suntem preocupați de cei din jurul nostru. O cunoaștere foarte bună a celor din jurul nostru implică natural cunoașterea de sine.

Dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine, nu-i vom putea cunoaște nici pe cei din jurul nostru. Este o iluzie, o minciună, să credem contrariul. 

De aceea proiectăm înspre cei din jurul nostru doar judecăți, etichete, de care suntem foarte siguri, fără să cunoaștem omul în ceea ce are el cel mai adânc și profund, cât se poate. Fiecare dintre noi suntem o taină, unul pentru celălalt.

 Nu ne vom putea epuiza în cunoaștere, oricât am fi de perspicace și oricât de minunate intuiții am avea; celălalt va rămâne mereu o taină pentru noi, cum și noi suntem o taină pentru cei de lângă noi. Însă, această taină poate fi totuși gustată, întrezărită în momentul în care ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine. 

Cunoașterea de sine atrage foarte firesc și dorința de a schimba ceea ce descoperim că este defectuos în noi. Este un fel de angajare într-o revizie tehnică. Constatăm hibele din noi și ne concentrăm pe acestea, iar nu pe neputințele, păcatele, defectele celor de lângă noi. 

Oamenii preocupați în a pescui păcatele celor din jur și a le exploata în sensul de a-i expune în mod devastator, sunt oamenii care încă nu s-au angajat într-o cunoaștere de sine. 

Cel care intră în sine însuși și reușește să-și descopere inima sa, nu mai are vreme să se ocupe de cei din jur, de păcatele lor. Este atât de captivat de acest proces al cunoașteri de sine, încât nu-i mai rămâne niciun fel de răstimp pentru a judeca, pentru a pune etichete pe semenii lui.

Sfântul Grigorie Palama ne dă și o metodă - că tot suntem în era în care ne sunt livrate metode, proceduri -  în a găsi o soluție la o problemă cu care noi ne confruntăm. Cunoașterea de sine, ne spune Sfântul Palama, se dobândește printr-o osteneală concretă și asumare a unui anume stil de viață:

„Dacă cineva nu-și curăță mintea - printr-o căință plină de nevoință și printr-o asceză susținută - de orice vanitate și răutate, nu poate să ajungă să se cunoască pe sine însuși. Căci cine nu-și face mintea astfel, acela nu-și dă seama, cu toate cunoștințele lui, că micimea proprie, lucru care formează un început bun, este cea – sau smerenia – care-l ajută să se cunoască pe sine însuși.”

În ce constă această metodă de cunoaștere de sine? În pocăință, într-o căință nevoitoare, asumată, constantă și fără intermitențe. Pocăința înseamnă conștiința faptului că ești locuit de păcate și trebuie să schimbi ceva. 

Dumnezeu iubește atât de mult omul care trăiește pocăința, indiferent câte păcate ar fi în sufletul acestuia. Îi este drag omul care își asumă pocăința. Nu are nevoie de un suflet mândru, care să se laude cu virtuțile sale, nu-l preferă pe un astfel de om, ci pe cel care se pocăiește. 

Evanghelia lui Hristos subliniază cu asupra de măsură acest adevăr, că Dumnezeu iubește întotdeauna un suflet care trăiește o stare de pocăință permanentă în interiorul său. Starea de pocăință este și gândul că am greșit, ne pare rău că L-am întristat pe Dumnezeu și iubirea Sa prin păcatul pe care l-am săvârșit. Este una din cele mai frumoase pocăințe. 

Este similar cu momentul în care ne întristăm când greșim unui om care ne este foarte drag și ținem la el; suferim în sufletul nostru că am rănit dragostea acelui om și de multe ori o rănim atât de puternic, atât de răvășitor încât îl răpunem la pământ. Dacă este în noi iubire adevărată, se naște o pocăință care ia forma unei dureri că am întristat dragostea celui pe care-l iubim. 

Așa ar trebui trăită și gândită și asumată pocăința în fața lui Dumnezeu, ca cea în care regretăm că am supărat iubirea lui Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că răutatea și vanitatea fac imposibilă liniștea sufletească:

Al doilea lucru, foarte important, pe care ni-l spune Sfântul Grigorie Palama este să ne asumăm o asceză susținută, să ne desprindem de vanitate, mândrie și răutate. 

Nu vi se pare că lumea aceasta, căreia și noi îi suntem parte, este dominată de aceste două patimi: de vanitate și răutate? Sunt cele mai prezente patimi în viața socială, la nivelul vieții personale, la nivelul vieții de familie. Vanitatea și mândria, orgoliul, trufia, merg, de cele mai multe ori, mână în mână cu răutatea. 

Doar asumându-ne pocăința plină de nevoință, ca suferință că am trădat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, prin păcatul săvârșit, și printr-o asceză de a ne desprinde de vanitate, de răutate, putem să conștientizăm să ne cunoaștem pe noi înșine. Astfel vom ajunge să ne sfințim, să ne luminăm. 

Noi spunem că vrem liniște și lumină, dar fugim și nu căutăm să ne împărtășim cu Cel care este lumina. Dacă v-aș spune că în următoarea secundă va intra aici, în această catedrală, un om care are lumină, liniște și care vă rezolvă toate problemele, doar văzându-l și fiind în preajma lui, cred că v-ați năpusti cu toții asupra lui. Dar noi avem această șansă: Hristos, la Liturghie este Cel ce ni Se oferă; Dumnezeu-Omul, liniștea desăvârșită, lumina ființială, ni Se dăruiește nouă. 

Noi Îl ocolim, nu căutăm să ne împărtășim cu El. Dacă suntem atenți la slujbă, după ce se împărtășesc credincioșii strana cântă „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Împărtășindu-ne cu Hristos noi deja am văzut lumina, ne împărtășim de lumină, iar unde este lumină este liniște. Unde este întuneric, e multă tulburare, instabilitate și stare de neliniște.

Să ne asumăm să ne angajăm în cunoașterea de sine, care este posibilă prin pocăință plină de nevoință, ca expresie a unei dureri că am trădat iubirea lui Dumnezeu prin păcate, și desigur, printr-o asceză susținută de a ne descotorosi de vanitate și răutate. Așa vom ajunge să unim mintea cu inima noastră.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a oferit, în semn de prețuire pentru sprijinul acordat comunității parohiale a catedralei din Bârlad, distincția de vrednicie „Maria Costachi” doamnei Felicia Voinea.