În după-amiaza zilei de miercuri, 8 martie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în biserica din localitatea Zorleni, Protopopiatul Bârlad.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu, părintele paroh Paul Opaiț și părintele Valeriu Sin, fostul paroh al acestei comunități.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat cât de folositoare sufletește pot fi tăcerea și liniștea în care Îl contemplăm pe Dumnezeu:

«Pune Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele» (Ps 140, 3)

Răstimpul liturgic în care ne aflăm ne invită la mai multă interiorizare, la mai multă întoarcere înspre noi înșine. Interiorizarea nu este posibilă fără tăcere.

Tăcerea este una dintre condițiile fundamentale ale procesului de răsucire înspre noi înșine, de întoarcere înspre cele din lăuntrul nostru.

Postul Mare, prin nevoințele sale – prin faptul că ne străduim să ne rugăm mai mult, să citim Sfânta Scriptură mai mult, să fim atenți la noi înșine –, ne dăruiește harisma tăcerii. Omul care postește cu adevărat reușește să găsească momente de tăcere.

Din păcate, noi vorbim foarte mult, și facem extrem de puțin. Este o inflație a cuvântului. Ne risipim. Semnul după care ne putem da seama că cineva nu este înțelept este atunci când îl vedem că flecărește fără niciun rost.

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite ne învață că, atunci când trece Dumnezeu printre noi, oamenii, avem responsabilitatea sfântă să tăcem.

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite se numește în felul acesta, pentru că Sfânta Împărtășanie a fost  pregătită în duminica precedentă. Hristos din Euharistie (Euharistia este Însuși Hristos) este Darul nostru.

Liturghia Darurilor mai înainte sfințite ne invită la multă tăcere. Sunt două momente precise de tăcere, în cadrul acestei Liturghii – care se săvârșește doar în perioada Postului Mare, în zilele de luni până vineri.

Primul moment este legat de momentul în care facem transferul Sfintei Împărtășanii, de pe Sfânta Masă, unde stă de duminică, la Proscomidiar. Din Sfântul Altar primim un semnal, care declanșează tăcerea în biserică – se sună un clopoțel, și toată lumea tace.

Preotul (episcopul) ia Sfântul Disc cu Sfânta Împărtășanie, face înconjurul Sfintei Mese, după care Îl duce și Îl așază la Proscomidiar. După ce are loc această procesiune, sună din nou clopoțelul, care este un semn că se poate continua slujirea în Liturghie, iar la strană se continuă psalmul (catisma rânduită).

Al doilea moment este cel în care preoții aduc Sfânta Împărtășanie, la Vohodul Mare, de pe Proscomidiar, prin biserică. Se binecuvântează credincioșii cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului – preotul face semnul Sfintei Cruci cu Sfântul Disc – și, din nou, este un moment de tăcere – inaugurat prin clinchetul de clopoțel –, până ajungem, din nou, în Sfântul Altar, unde sunt așezate Sfintele Taine.

 Această tăcere – când Dumnezeu trece printre noi – este o reverberație a unui eveniment biblic. Prorocului Ilie Tesviteanul – care avea o fire foarte temperamentală, era plin de fervoare și de entuziasm în a apăra credința cea adevărată în Dumnezeul Cel Viu – i S-a arătat Domnul în Muntele Horeb, și i-a spus în felul următor: „Ilie, tu nu o să Mă vezi nici în fulger, nici în tunet, nici în vânt năprasnic, nici în pucioasă. Tu Mă vei vedea pe Mine în adierea lină de vânt”.

Cu toții știm ce înseamnă acel vânt, pe care abia îl simțim sau, de multe ori, ne dăm seama că este vânt, doar când vedem că se mișcă frunzele – așa de imperceptibilă este acea mișcare. Rapsodul popular a menționat că, dintre toate frunzele copacilor, frunza plopului este cea care surprinde cel mai bine vântul foarte lin și subțire.

Preasfinția Sa a afirmat că o formă a postirii este și tăcerea, analiza mai profundă a ceea ce vorbim:

Dumnezeu nu vine într-un suflet gălăgios, unde e debandadă și foarte multă tulburare. El vine acolo unde este liniște și pace – așa cum i S-a arătat lui Ilie, în acea adiere lină de vânt.

La fel, în Liturghie, în rugăciunile pe care le facem sau când venim la biserică, noi trebuie să căutăm tăcerea, pentru că în felul acesta Îi simțim prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Aceasta este strădania pe care noi trebuie să ne-o asumăm, în perioada Postului Mare.

Psalmistul David spune, așa de frumos și sugestiv: „Doamne, ajută-mă să pun strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele”.

Vorbim, de multe ori, nesăbuit, necuviincios, îi rănim pe cei din jurul nostru, și realizăm acest lucru după ce ne trece tulburarea. Ne cerem iertare și le spunem apropiaților noștri: „Parcă am vorbit fără minte, de am rostit aceste cuvinte”.

Cuvintele pot răni și dărâma foarte mult. Așa cum o clădire imensă, la un cutremur, pică jos, la fel putem dărâma sufletul unui om, printr-un cuvânt, care e ca o bombă, pe care o aruncăm în sufletul aceluia și îl zdrobim.

Cuvintele au putere – dacă sunt bune (pozitive), au puterea de a ne învia (a ne reface), iar dacă sunt negative, ne ucid, sunt otrăvitoare. În vorbirea noastră populară avem această expresie: „Decât să-mi fi spus vorba aceasta, mai bine îmi dădeai o palmă.” – pentru că un cuvânt rău doare mai mult decât o palmă, lasă niște urme adânci în sufletul omului și acea rană se cicatrizează foarte greu.

Să vă străduiți să postiți, nu numai pentru că este sănătos. Noi nu postim numai ca să fim sănătoși, ci pentru că vrem să intensificăm comuniunea noastră cu Dumnezeu, credința noastră în Dumnezeu.

Pe lângă postul alimentar, în perioada Postului Mare ar fi bine să ne asumăm și tăcerea. Noi vorbim când ar trebui să tăcem și tăcem, când ar trebui să vorbim.

Omul duhovnicesc, înțelept și credincios, știe și când să vorbească, și când să tacă. Cât de drag ne este omul care are multă pace și liniște – am vrea să stăm lângă el permanent, pentru că acea pace ne hrănește și ne ajută extraordinar de mult.

Doamne, dă-ne liniștea de care avem nevoie!

La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Părintele Episcop Ignatie i-a mulțumit părintelui Valeriu Sin, cu prilejul ieșirii la pensie, pentru întreaga slujire preoțească, întinsă pe mai multe decenii, și pentru toată jertfa depusă în Parohia din Zorleni. Ierarhul Hușilor i-a oferit, în semn de prețuire, părintelui Valeriu Sin, Distincția de vrednicie „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a Episcopiei Hușilor.