Marți, 24 septembrie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Moreni, Protopopiatul Vaslui, cu prilejul întâlnirii anuale a stareților, starețelor și duhovnicilor așezămintelor monahale din Episcopia Hușilor.
Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele Nicodim Petre, starețul Mănăstirii Bucium, din Arhiepiscopia Iașilor, și părintele Zaharia Curteanu, starețul Mănăstirii Alexandru Vlahuță și exarh al mănăstirilor din Episcopia Hușilor.
În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a arătat că pocăința și conștientizarea propriilor limite ne face să fim mai reținuți în a-i judeca pe ceilalți:
«Celui ce se pocăiește, Domnul îi dăruiește raiul și veșnicia Împărăției, împreună cu Dânsul. Pentru mulțimea milei Sale, El nu-Și aduce aminte de păcatele noastre, precum nu Și-a adus aminte de cele ale tâlharului de pe cruce.» (fragment din scrierile Sfântului Siluan Athonitul)
Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire și cinstire pe unul dintre sfinții Bisericii noastre, care s-a învrednicit, în mod covârșitor, de experiența harului dumnezeiesc. Mărturie în acest sens ne sunt scrierile de care dispunem și pe care, dacă avem dragoste, putem să le citim, hrănindu-ne sufletul. Sunt scrieri simple, nemeșteșugite de înțelepciunea lumii acesteia, pentru că acestea au în sine un alt fel de înțelepciune – cea care izvorăște din iubirea lui Dumnezeu împărtășită omului.
Acesta este și motivul pentru care Sfântul Siluan Athonitul – un sfânt contemporan, care a trăit în secolul trecut – are drept conținut principal al scrierilor sale, iubirea omului față de Dumnezeu. Conform experienței în Hristos, Sfântul Siluan ne încredințează că iubirea față de Dumnezeu și față de oameni este întreținută, în chip autentic și adevărat, de pocăință – există o corelație minunată, cu care noi, poate, nu suntem obișnuiți.
Cu cât omul conștientizează starea sa de păcătoșenie față de Domnul, dar și greșelile pe care le face față de semenul său, cu atât mai mult lasă să lucreze în inima sa iubirea dumnezeiască, - iubirea față de Domnul, dar și față de oameni.
Prin urmare, dacă asistăm, în lumea de astăzi, la un deficit de iubire, înțelegem că este, în mod firesc, și un deficit de pocăință, un deficit de a ne conștientiza, cu adevărat, starea noastră de slăbiciune, de păcat și neputință.
Omul care conștientizează că greșește și se pocăiește, primește foarte multă liniște, pentru că, în mod inevitabil, pocăința atrage după sine și smerenia. Omul care nu se pocăiește, dă dovadă de faptul că în el locuiește multă mândrie, și se chinuie în felul acesta.
Sunt multe gânduri care ne neliniștesc și ne dau foarte multă tulburare, pentru că acelea hrănesc mândria noastră.
Unde este mândrie, nu poate fi decât tulburare și nemulțumire. Unde este smerenie, nu poate fi decât iubire și stare de pocăință.
Sfântul Siluan Athonitul ne spune că adevărata pocăință a omului este atunci când el are puterea, prin harul lui Hristos, de a-și asuma păcatele tuturor oamenilor. Acesta este semnul concret al pocăinței omului.
Pocăința nu este o simplă lamentație pentru păcatele pe care le-am făcut, pentru faptul că L-am supărat pe Dumnezeu, cât această deschidere a inimii noastre de a ne asuma păcatele și poverile întregii lumi. Este o stare la care ajungem foarte greu, de vreme ce noi, nici măcar pentru păcatele noastre nu avem înclinația firească de a ne pocăi.
Când cineva ne spune că am greșit, că am supărat iubirea lui Dumnezeu sau a oamenilor, primul nostru impuls este de a ne apăra și de a ne justifica. Iar dacă mândria este puternică în noi, se declanșează și un conflict groaznic, care, de cele mai multe ori, se soldează cu destrămarea sau fragilizarea relațiilor dintre noi, oamenii.
Când ne asumăm neputința și păcatul pe care l-am săvârșit, dorind îndreptare – chiar dacă aceasta nu se poate instaura instantaneu – întotdeauna primim în suflet o stare de liniște. Acesta este punctul de pornire în ceea ce privește schimbarea firii noastre, întoarcerea noastră de la păcat la cele spirituale.
Din nefericire, noi judecăm foarte mult, iar a judeca pe cineva înseamnă, de fapt, a-l biciui în neputințele și păcatele pe care le are, a fi necruțător și foarte aspru cu ceea ce poate fi o luptă foarte greu de dus, pentru omul care se confruntă cu neputințele sale.
Judecata este cea care slăbește iubirea.
În general, noi nu judecăm în mod deschis, pe față, ca să ne audă cel despre care vorbim, ci vorbim atunci când nu este de față. Chiar dacă, poate, ne întâlnim cu acea persoană, și manifestăm o anumită formă de respect prin anumite gesturi, nu e nevoie de multă filosofie sau psihologie, ca să constatăm că cineva ne judecă foarte mult, chiar dacă acela vrea să ne inducă în eroare, prin faptul că ne arată anumite gesturi de curtoazie – simțim că ne judecă.
A judeca pe cineva înseamnă, de fapt, a decide să nu-l mai iubim. Judecata aproapelui este o lipsă de iubire. Cu cât judecăm mai mult pe cineva, cu atât se diminuează dragostea din sufletul nostru, față de acea persoană.
Sfântul Siluan Athonitul ne învață că adevărata pocăință a omului este rugăciunea, în care ne asumăm păcatele semenilor noștri și ale întregii lumi:
„A te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele. O asemenea rugăciune este pocăință pentru păcatele oamenilor și, ca pocăință, înseamnă a lua asupră-și poverile lor. Iar ca rugăciune pentru întreaga lume înseamnă, într-o oarecare măsură, a purta poverile lumii. Dar pentru a se ivi în om îndrăzneala spre o astfel de rugăciune, pocăința, în sine însuși, trebuie să fi atins întâi o oarecare desăvârșire. Căci, dacă el (omul) va trăi mai departe în păcat și în patimi, în loc de a purta în sine poverile fraților (semenilor), va așeza propria-i povară asupra lor. Pentru a se împărtăși de pătimirile lui Hristos pentru lume, pentru a fi părtaș pătimirilor Sale, trebuie ca omul să înceteze păcatul.”
Așa ne învață Sfântul Siluan Athonitul, cel care l-a avut ca ucenic pe Sfântul Sofronie de la Essex, unul dintre cei care i-au tâlcuit cel mai bine scrierile .
De fapt, noi ne asemuim cu Hristos atunci când asumăm poverile și păcatele celor din jurul nostru, așa cum El le-a asumat, când a fost răstignit. Hristos Își asumă păcatele noastre în stare de iubire, de nejudecată și de jertfă, dându-Și viața pentru noi toți.
Preasfinția Sa a arătat că, cu cât îi judecăm mai aspru pe cei din jur, cu atât îi vom putea iubi mai puțin:
A depista sau a diagnostica păcatul nu este un semn al unei lipse de iubire sau de asumare – cum, poate, eronat, tind unii să înțeleagă. Însuși Domnul a fost extrem de clar față de cei care nu conștientizau că sunt în stare de păcat – cărturarii și fariseii –, asupra cărora El a avut cuvinte – am spune noi, într-o exprimare omenească – aspre. Însă nu erau cuvinte aspre, ci erau cuvinte care scoteau la iveală urâțenia și murdăria păcatului din acești oameni, care nu conștientizau că trăiau în această formă de divorț față de Dumnezeu.
Cărturarii și fariseii Îl judecau permanent pe Hristos, Îi căutau pricină de scandal, în orice context, pentru că ei, de fapt, nu-L iubeau pe Hristos.
Judecăm când, de fapt, nu iubim. Pe omul pe care îl iubim este atât de greu să-l judecăm, chiar și atunci când, poate, ne pronunțăm asupra unui aspect al vieții sale personale – avem grijă ca, nu cumva, prin ceea ce am spus, să rănim dragostea acelei persoane, ca nu cumva să facem ceva, iar dragostea să fie atinsă de judecata noastră, chiar și în lipsa acelei persoane.
Sunt convins că fiecare dintre noi avem persoane la care ținem foarte mult, pe care le iubim, și, chiar dacă pot apărea momente de conflict și de tulburare, niciodată nu vom judeca. Iar dacă le vom spune ceva, spre îndreptarea lor, o vom face în mod personal, niciodată în ascuns, sau în lipsa lor. Când o facem în lipsa acelei persoane, de fapt noi nu am mai asumat acel om prin pocăință, care este rodul iubirii noastre față de acela, așa cum Domnul ne-a iubit și Și-a asumat păcatul nostru; fiind fără de păcat, desăvârșit, El Și-a asumat neputința noastră.
Cu cât lipsește pocăința din viața omului, cu atât lipsește și iubirea, și este mai mult duh de judecată față de cei din jurul nostru. În mod inevitabil, atunci când nu ne pocăim pentru propriile păcate, nu avem cum să evităm judecata celui de lângă noi.
Să reținem această succesiune duhovnicească – și nu numai duhovnicească, ci chiar și pentru omul care încă nu L-a cunoscut pe Hristos: dacă noi ne conștientizăm păcatele și neputințele, ne tânguim și ne învinovățim pentru ele, și avem capacitatea de a le asuma, în toată urâțenia și murdăria cu care le-am săvârșit, în inima noastră se va instaura starea de pocăință care, la rându-i, va rodi foarte multă dragoste în inima noastră, iar această dragoste va aduce cu sine liniștea, în universul nostru lăuntric.
Sfântul Siluan Athonitul să ne dea inspirație și imbold spre starea de pocăință, care va naște în noi o iubire imensă, autentică față de Dumnezeu și față de semeni.
Cât de minunat a iubit Sfântul Siluan! Pentru că el însuși, toată viața, a trăit în pocăință și în foarte multă smerenie. Pe patul de moarte, când a fost întrebat de Sfântul Sofronie dacă vrea să moară, pentru că se apropie ceasul morții, Sfântul Siluan a răspuns: „Eu încă nu m-am smerit, încă nu m-am pocăit”.
Această afirmație ar trebui să ne pună pe gânduri pe noi, cei care suntem plini de mândrie și de nepocăință.
Dacă vom reuși să intrăm în acest circuit duhovnicesc al pocăinței, care stârnește iubirea în inima noastră, și al iubirii care, la rându-i, sporește pocăința în sufletul nostru, nu vom mai fi nici mândri, nici plini de sine, nici nu vom mai crede că dreptatea este întotdeauna de partea noastră, nici nu ne vom mai comporta cu egoism sau cu aroganță față de cei din jurul nostru.
Cu cât este mai multă stare de pocăință în inima omului, cu atât iubirea este mai puternică în inima sa. Cu cât iubim mai mult un om, cu atât, atunci când îi greșim, ne rănim pe noi înșine atât de mult, și trăim o dramă în inima noastră, pentru că i-am greșit celui pe care îl iubim. Această dramă este, de fapt, semnul unei pocăințe – ne luptăm cu noi înșine, ne propunem să nu-i mai greșim, și, în ciuda acestei neputințe, tot nu renunțăm la iubirea față de acela, așa cum nu putem renunța la iubirea față de Dumnezeu, Căruia Îi greșim atât de mult, iar El ne rabdă de fiecare dată.
Nu mergem noi, la spovedanie, cu aceleași păcate, deși promitem că vrem să ne îndreptăm și să nu le mai facem? Iar Domnul ne iubește în continuare, pentru că El iubește atât de mult omul care se pocăiește.
La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru protosinghel pe ieromonahul Daniel Ciulei, viețuitor al Mănăstirii Mălinești.
În partea a doua a zilei a avut loc sinaxa monahală anuală, intitulată Comuniunea în viața monahală – izvor de putere și pregustare a Împărăției lui Dumnezeu.